România şi Vancouver nu se află pe aceeaşi planetă.

După o cădere de trei metri într-o râpă, cu patru coaste rupte şi pneumotorax, Petra Majdic se ridică şi ia startul în calificări, sferturi de finală şi semifinală, apoi, în cursă, obţine bronzul, adică prima medalie individuală la Jocurile Olimpice de iarnă pentru Slovenia în 16 ani. Cine a avut vreodată o coastă ruptă ştie senzaţia, însă îşi poate cineva imagina durerea însutită pe care a trebuit s-o depăşească Petra?

Kriukov şi Panjinski fandează la unison în lupta pentru aur în finalul unei probe de cross-country, ca şi când ar înţepa cu vârful spadelor un duşman invizibil aflat dincolo de linie. Şi iată-i apoi pe cei doi ruşi, un fel de Scott şi Amundsen ai ultimilor centimetri, zâmbind sub faldurile aceluiaşi drapel.

Sau … stilul ireal de patinaj al lui Apolo Anton Ohno, notă muzicală scrisă pe portativul gheţii, alunecând cu mîinile strânse la spate ca o floare încă nedeschisă … ori figura acoperită cu palmele a campioanei la schi  Lindsey Vonn, urmărind cum adversarele ei cad pe pârtie … sau ţesătura de pase a hocheistelor canadiene năpustindu-se asupra porţii adverse ca un roi de albine … ori saltul infinit al lui Shaun White la halfpipe, când semizeul plăcii curbate, sprijinindu-se cu tălpile de cer, dădea senzaţia unui vizitator din alte lumi … sau figura împietrită a biatlonistului ratând ultimul glonţ, fără ca el să aibă timp de-o încruntare, pentru că trebuie să-şi potrivească puşca în spate, transformându-se rapid din soldat în schior. Şi nu putem vorbi de frumuseţe fără ca măcar să amintim de echipa feminină a Rusiei la curling, sub ale cărei componente te aştepţi să se topească gheaţa şi, fâssss!, ele să dispară în copci.

Sunt, pur şi simplu, femei şi bărbaţi care se întrec în competiţii sportive, oameni care nu acuză, nu înjură, nu se lamentează, nu dau vina pe arbitri. Nu am văzut la Vancouver o singură grimasă nelalocul ei, care să fluture peste chip ca un drapel al urii sau al duşmăniei. Foarte puţini sportivi au renunţat să-şi termine proba după o ratare, iar cei care au cedat au făcut-o, în general, pentru că se accidentaseră.

De cealaltă parte, în România posturilor TV dedicate „sportului”, ne aflăm în zona neluminată şi jilavă a planetei, unde înfloresc doar mucegaiul uman şi bacteriile saprofite ale fotbalului. Dar şi asta e o păcăleală. Nici măcar nu suntem pe aceeaşi planetă cu Jocurile Olimpice de la Vancouver, ci pe o navă spaţială care a decolat şi se îndepărtează rapid de sport, plină cu forme de viaţă care, peste câţiva ani, vor exploda scârbos din piepturile noastre.