Ore, zile, săptămâni şi luni la rând vorbim numai despre arbitri. Ei nu sunt doar o parte a jocului, au devenit chiar jocul. Fotbalişti? Goluri? Nu. Totul se reduce la „A plecat din ofsaid?” sau la „N-a fost cumva ofsaidul precedat de-un henţ?”.

Da. Un fotbal performant e un fotbal corect. Pe noi – boală indusă de conducătorii de fotbal şi de sărăcăcioasele emisiuni TV – ne interesează însă doar verificarea de moment, punctuală, a legii, dacă vreun arbitru decide eronat într-o fază. Există însă şi corectitudinea funcţionării întregului, care aici e din start exclusă. În fotbalul românesc, arbitrul e un şoricel de care trag mai multe mâţe deodată: un timp, rămâne în echilibru, până când cineva câştigă partida şi fidelitatea de moment a prăzii. Să aştepţi corectitudine de la el e ca şi cum ai vrea ca o busolă magnetică să fie precisă şi când e folosită într-un atelier de fierărie.

Dintr-un interviu dat de preşedintele FRF, aflăm că s-ar fi propus chiar aclimatizarea unui străin ca şef peste arbitrajul românesc. Ce ipocrizie! Varianta cu prinţ de import nu mai funcţionează în lumea civilizată de mult. În plus, cine controlează arbitrajul are puterea. Şi chiar dacă ar fi fost posibilă aducerea unui „Carol I al arbitrajului fotbalistic”, după două luni de „emisiuni de analiză” l-am găsi într-o gară, încălţat invers şi cu un deget în gură, spunând: „Câh. Vleau acasă”.

Europa aşteaptă de la noi fie să ne integrăm cu adevărat – pe baza criteriilor ei, dar cu oamenii noştri -, fie să ne alăturăm formal, ca acum, oferind partenere de antrenament pe care să le ciufulească turcii şi grecii prin cupele europene. Pentru ei e bine oricum. Şi pentru oamenii noştri. Deci, de ce ar schimba ceva?