Dacă n-ați urmărit încă Jocurile de la Vancouver, sunt câteva lucruri pe care le-ați pierdut. Dacă, asemenea mie, nu sunteți foarte avizați în privința sporturilor de iarnă, să știți că în cursele lungi de patinaj viteză pe pistă scurtă, se începe printr-o tatonare. Cocoțați pe patinele lor ca pe niște mici piedestale strălucitoare, sportivii străbat ovalul cu mâinile la spate, ca niște domni preocupați, ai jura că discută despre vreme sau fotbal, apoi brusc se transformă în păsări de pradă. Brațele prind să bată aerul cu forța unor elice, cu gheara stângă zgârie gheața, iar linia de sosire o trec parcă în picaj.

Ștafeta e un gherghef în care se împletesc oameni și traiectorii. Nu se întâmplă ca-n atletism, unde sportivul aleargă și gata, în patinaj spectacolul vitezei e completat de cel al măiestriei, ai zice chiar că, dincolo de rivalitate, echipele sunt împletite în același șnur. Niciunul dintre cei patru componenți ai unei formații nu stă, după alergarea propriu-zisă fiecare iese temporar din joc, reintrând apoi treptat în ritm și pe traiectorie. Pentru privitor, e ca și cum un motor cu pereți transparenți ar funcționa pe gheață, iar oamenii, asemenea pistoanelor aflate într-o cursă nesfârșită, ar rezolva împreună problema rotației.

Legea de funcționare a Olimpiadei albe este alunecarea. Poți urmări săniorii strecurându-se prin lungul și periculosul maț de la Whistler, într-o competiție în care o ușoară îndoire a piciorului te poate face să pierzi totul. Poți însoți șirul lăcustelor uriașe din combinata nordică, poate cel mai dur sport al Olimpiadei, întrucât amestecă schiul fond cu săriturile de la trambulină, dar apogeul frumoasei nebunii, în opinia mea, rămâne schiul acrobatic.

Rareori vezi un sport care să alăture într-o asemenea măsură eleganța, viteza, intensitatea și riscul, mișcarea și nemișcarea, totul în doar jumătate de minut. Aici, în funcție de unghiul filmării, vezi mereu altceva. Redat din lateral, asemenea diligențelor lui John Ford, sportivul pare aproape prizonier în cadrul ce se mișcă odată cu el. Viteza sa amețitoare poate fi dedusă doar din poziția corpului și din fuioarele de zăpadă ridicate. Când e filmat din față, schiorul-acrobat pare compus din două părți diferite: partea de sus a trupului e scufundată într-o nemișcare relativă, casca îi rămâne mereu la același nivel, în timp ce, dedesubt, picioarele saltă și se răsucesc într-un ritm dement. Vezi amortizorul uman dispărând în spatele unei rampe, pentru a izbucni apoi ca libelulă într-un salt maiestuos și plin de grație.

De ce oare ne place, nouă, păsărilor de noapte, atât de mult Olimpiada de iarnă? Să fie albul un balsam pentru ochi? Să fie răcoarea gheții și a zăpezii, care aproape trece prin ecran, un dezinfectant pentru suflet? Cert e că, lipit pe acest fond alb, omul pare o făptură mai nobilă și mai curată. Iar turneul de hochei masculin de-abia a început …

Am un nou articol favorit. A apărut pe prosport.ro şi are titlul „John Terry, sex peste tot”. După ce autoarea ne informează că „vedeta de la Chelsea” (nu căpitanul) a mai comis matrapazlâcuri erotice, în afara celor deja cunoscute, se trece la descrierea lor. Să cităm doar intertitlurile, îngălbenite pentru o mai bună vizualizare: „Cu amanta când soţia era gravidă” şi „I-a făcut sex oral în bucătărie”. Articolul se încheie minunat: „Altfel, John Terry a pasat decisiv aseară la primul gol al lui Drogba din Chelsea – Arsenal 2-0″.

Iubesc acest articol, pentru că arată modul saşiu în care am ajuns să privim sportul. Ce fascinant e acel „altfel”, care face legătura între două lumi! E ca atunci cînd, la capătul unei conversaţii, întrebi: „Altfel, ce mai faci?”, lucru care denotă tocmai graba de a încheia discuţia şi dezinteresul real faţă de situaţia interlocutorului.

Nu mai poţi avea o ştire fără ca ea să fie tăvălită puţin prin crema dulceagă a unor fapte în esenţă neinteresante, în ceea ce aşii comunicării de creier spălătoare denumesc „infotainment”. Ca orice chestie care vrea să fie „şi, şi”, acest infotainment reuşeşte să fie un „nici, nici”. Probabil că, în momentul în care primul cosmonaut va pune piciorul pe Soare, acasă, ştirea zilei va fi că are un amant care l-a înşelat cu propria soţie. „Heiiii!”, va urla cosmonautul, agitându-şi mânuţele în timp ce se topeşte pe suprafaţa astrului, „sunt aici, nu intrăm odată în direct?”, dar departe în spaţiu, pe Planeta Albastră, se va fi trecut deja la ştirile sportive.

Ştirea cu Terry-infidelul revine, sub diferite forme, în presa noastră ca ofertele de pizza agăţate de clanţa uşii sau ca o alarmă auto care reporneşte din când în când, deranjând tot cartierul. Pur şi simplu, nu poţi scăpa de ea. Marţi dimineaţă, când credeam că ecoul i s-a stins, gsp.ro a resuscitat-o printr-o informaţie legată de consultaţiile dintre doamna Terry şi doamna Beckham privind posibilitatea unui eventual divorţ. Dacă ştirii nu i se înfige grabnic un ţăruş în piept, va răsări din criptele sale mediatice în forme mutante şi ne va bântui mult timp de-acum încolo. E oare posibil ca reţeta de prăjituri schimbată între soţia înşelată şi mama ibovnicei să poată vampiriza finala Campionatului Mondial? Nu vă grăbiţi cu răspunsul: laboratoarele de ştiri au reţete de-ţi lasă gura apă.

Se lasă amanta la înmuiat câteva ore, apoi se amestecă nişte imagini cu tatuaje în sosul unor zvonuri neconfirmate. Se mărunţesc apoi câteva fotografii ceţoase de la ieşirea din club şi se presară peste frişca unor interviuri cu „Ce părere ai?” şi „Cum a fost?”. Din frigider se mai iau nişte ştiri vechi, cu jointuri şi curve onorabile, care sunt amestecate cu ajutorul unui mixer şi introduse în blat. I se adaugă, după gusturi şi înclinaţii, un sex oral, o orgie mititică, o bătaie în vestiar. A, să nu uit, în vârf trebuie aşezat şi scorul partidei, să pară ştire de sport. Se serveşte călduţă.

Altfel, ne place sportul. Putem avea înapoi măcar fotbalul englezesc?