Când cei doi „H” se ceartă cu „O”

O căutare pe varianta românească a Google cu numele de „Istvan Kovacs” îl află pe antrenorul naţionalei de polo de-abia pe pagina a doua, la cel de-al 12-lea rezultat. Până acolo, primim informaţii despre un personaj din fotbal. Şi nu este vorba despre regretatul Ştefan Covaci, ci de un arbitru. Pe www.gsp.ro, polo-ul apare la categoria „sporturi”, subcategoria „altele”. Din acelaşi mimetism ipocrit caracteristic ziaristului român, scriu astăzi primul articol despre polo în 14 ani de presă sportivă.

O altă statistică interesantă ne informează că doar în zona Budapestei sunt 350 de bazine, în timp ce Bucureştiul are unul singur. De obicei, în orice loc normal din această lume, există o ordine firească a lucrurilor. Întâi creezi condiţii, apoi apar rezultate. În România algoritmul performanţei e revoluţionar: aştepţi să răsară din piatră seacă rezultatele, apoi nu creezi condiţii. Intervin aici noţiuni manageriale moderne legate de eficienţă: dacă tot ai obţinut rezultate fără să investeşti, înseamnă că se poate, deci orice ban dedicat pe viitor ar fi o îngrozitoare risipă.

Să luăm cazul unui săritor în apă, aşa cum este Constantin Popovici, care a obţinut locul al optulea la recentele Campionate Mondiale. În absenţa apei, el e doar un „săritor”. Factorii decizionali i-au asigurat trambulina, iar pe ceilalţi zece metri rămaşi din probă sportivul trebuie să se descurce, doar nu va face statul toată treaba.

Dacă descompunem în factori esenţiali noţiunea de „bazin”, lăsând la o parte cerinţele legate de luminozitate, umiditate sau temperatură ale sălii, rămâne doar o groapă plină cu apă. Se pare că avem numeroase probleme în a realiza aşa ceva. În primul rând, e greu să convingi doi atomi de hidrogen să se combine cu unul de oxigen. Operaţiunea e dificilă, tehnologiile scumpe şi se desfăşoară doar în laboratoare de ultimă generaţie. La fel se întâmplă şi cu betonul, pentru care, în afara apei, ai nevoie de materiale rare: pietriş, nisip şi ciment. După turnare, aştepţi câteva zile să se întărească. Este posibil, totuşi, ca forurile noastre să aştepte întâi – timp de câţiva ani -, întărirea betonului, pentru ca apoi să-l toarne. Da, inversarea ordinii unor operaţiuni poate fi o explicaţie, de aceea e bine de ţinut minte că placarea bazinului se face înainte a fi umplut cu apă.

Indiferent de motive, cert este că la polo am ajuns printre primele opt echipe din lume, având doar opt bazine în ţară. Marţi, 28 iulie, în jurul orei 16:00, aşteptând să înceapă meciul România – Croaţia, mă întrebam dacă ar trebui să ne dorim accederea în semifinalele CM. La modul în care privesc autorităţile române chestiunea, n-ar fi exclus să rămânem cu patru.

Să ne „combinăm” prietenii?

O piesă fără succes

de Adrian Georgescu

Când ne referim la complotul ce are ca scop cuplarea unor prieteni sau cunoştinţe, deseori folosim expresia „a face lipeala”. Cuvântul în cauză nu se află în dicţionar şi îşi exprimă singur limitele: „lipeala” e o lipitură ce nu prea funcţionează. E ca atunci când foloseşti un adeziv nepotrivit. Cureţi suprafeţele, le ţii câteva minute în contact, apoi descoperi că, deşi ai respectat modul de utilizare, părţile rămîn totuşi separate.

Dar chiar dacă vrei să „lipești” doi oameni compatibili s-ar putea să nu-ți iasă. Chimia sentimentelor funcţionează după alte legi decât cea a materialelor. Ceea ce vezi din exterior şi ştii despre două persoane nu se potriveşte cu acea energie subtilă de apropiere care acţionează în mod misterios, de multe ori sfidând chiar logica.

De-a lungul anilor, am asistat la asemenea puneri în scenă. Oricât de subtil ar fi fost regizate, n-a ieşit nimic. Nu îmi dau seama de ce, probabil pentru că naturalul dispare din această ecuaţie. Ambele persoane ştiu sau îşi dau seama pe parcurs care e ideea şi deja se prezintă ca la un interviu de angajare, hotărâţi să prezinte cea mai bună versiune a lor. Scânteia dragostei şi actul natural al seducţiei nu pot fi însă stimulate sau ajutate. Nu ne îndrăgostim niciodată de variante prefabricate, de clone politicoase şi parfumate, ci de oameni, uneori chiar şi de părţile lor mai puţin fermecătoare.

Iar asta se întâmplă atunci când piesa se joacă sub bagheta singurului regizor capabil să pună în scenă o întâmplare: Cel de Sus ori Destinul sau cum vreți să-i spuneți.

 

Pentru ce sunt prietenii?

de Elena Georgescu

Printre cele mai mari probleme ale societăţii noastre sunt înstrăinarea şi singurătatea. Pentru mulţi oameni – şi mai ales pentru o femeie -, o dată cu trecerea anilor, sunt goluri e din ce în ce mai greu de umplut.

În România, nu prea există locuri în care oamenii singuri, mai ales cei trecuţi de o anumită vârstă, să se întâlnească. Aşadar, ai 50 de ani, eşti singur, dar unde să cauţi persoana potrivită, unde ai putea să o întâlneşti? Acasă, între patru pereţi? În staţia de metrou? Pe scurtul drum dintre maşină şi poarta locului de muncă? La serviciu?

Şi de aceasta există prieteni. Ce e rău în a le face cunoştinţă unor oameni singuri, majori şi vaccinaţi? Pentru ei, poate fi o şansă. Problemele pot apărea din alte motive. De pildă, avem un prieten care, de 15 ani, regretă faptul de a le fi făcut cunoştinţă unui amic şi unei vecine. Astăzi, mariajul merge prost, iar el se simte vinovat pentru funcţionarea proastă a cuplului, asumându-şi nefericirea celor doi ca pe propriul eşec. Nu e doar o atitudine nepotrivită, ci şi una arogantă. Dacă respectivul mariaj ar fi mers bine, probabil prietenul nostru, din aceleaşi raţiuni, şi-ar fi asumat meritele.

Astfel eşuează, în general, un demers bine intenţionat: prin exagerarea rolului personal. Cel care face cunoştinţă nu este nici naş, nici garant al stabilităţii, nici judecător, nici psihoterapeut de cuplu. E doar un om care încearcă să-şi ajute prietenii. Restul e treaba lor.