Cum e mai bine: angajat sau pe cont propriu?

Plasa de siguranţă

de Elena Georgescu

Părerea mea este că, înainte de a face pasul spre independenţă, fiecare trebuie să reflecteze foarte bine dacă această schimbare i se potriveşte cu adevărat.

Brusc, toate straturile de protecţie aflate între tine şi lumea dezlănţuită dispar. Când eşti angajat, dacă nu ai chef de muncă, te poţi fofila ori ruga un coleg să te înlocuiască. Dacă greşeşti ceva, rezolvi problema cu un şef – deci cu un om pe care, în pofida relaţiei ierarhice, îl cunoşti -, nu cu un străin nemulţumit, iar în cazul nedorit al unui proces nu ai „mantaua” serviciului juridic din respectiva companie. Şocul cel mare e însă, ca independent, contactul direct cu lumea legilor, a paragrafelor, a excepţiilor, a taxelor şi a impozitelor, a asigurărilor medicale şi a pensiilor, a chitanţelor, deconturilor şi facturilor, tone de maculatură care trebuie completate atent şi predate la timp. Ca urmare, rişti să te vezi mai des cu contabilul şi cu avocatul decât cu prietenii.

Să–ţi faci propriul program, să lucrezi când vrei, da, reprezintă o plăcută libertate! Descoperi însă curând că nu-ţi poţi respecta programul cel lejer şi că ajungi să lucrezi noaptea. Înainte, când veneai acasă, problemele  de la serviciu rămâneau la serviciu, acum serviciul se mută acasă. Sărbătorile sunt afectate, nu-ţi mai vine să refuzi un telefon legat de slujbă după o anumită oră, cum făceai înainte.

Să devii propriul şef nu e greu, cu adevărat dificil este să fii propriul angajat şi să reuşeşti să te pui la muncă.

Poţi, eşti

de Adrian Georgescu

Din când în când, trebuie să te testezi, să afli din ce material eşti compus, cât de bun şi de competitiv eşti cu adevărat. Într-o companie, straturile-tampon despre care vorbeşte soţia mea te protejează, însă deseori te şi împiedică să afli răspunsurile corecte. Uneori, nu trebuie doar să calculezi, ci să şi rişti. E ca la lecţiile de înot: până nu eşti aruncat în apă, instinctul nu intră în acţiune.

Alegând să lucrezi pe cont propriu, pierzi protecţia, dar câştigi libertatea, care presupune, mai ales, deschidere şi dispariţia restricţiilor. Faptul că nu mai ai un spate asigurat te face să fii mereu orientat către înainte. Lucrezi cu cine vrei, când vrei, eşti unicul responsabil de ceea ce ţi se întâmplă. Numai de unul singur eşti supus adevăratei concurenţe, pentru că îţi forţezi permanent limitele, te adaptezi, evoluezi. Paradoxal, deşi eşti în competiţie cu orice instituţie sau persoană din domeniul tău de activitate, cel cu care te compari şi te lupţi permanent eşti, în primul rând, tu însuţi.

Tot ceea ce faci – bun sau rău, inspirat ori nu – te reprezintă doar pe tine, nu un departament, nu o companie sau un trust, nu o siglă ori un grup de litere. Poţi, eşti, nu poţi, îţi rămâne varianta reangajării.

Nu în ultimul rând, din afară vezi totul mai clar. De pildă, colaborez în continuare cu ziarul la care, până acum vreo doi ani, eram angajat. Acum, întâlnindu-mi foştii şefi cam o dată pe lună, descopăr cu o oarecare surprindere că mi-au devenit mult mai simpatici.

Ave, Schumi!

Revenirea lui Michael Schumacher în F1 are acea măreaţă inconştienţă a faptelor bărbăteşti.

De data aceasta, nu e Senna. Nu sunt nici Hill, Villeneuve, Hakkinen ori Alonso. Acum, Michael Schumacher are în faţă cel mai puternic adversar din cariera sa: el însuşi. De fapt, pe cel care, acum aproape trei ani, se retrăgea din Formula 1 ca dintr-un teritoriu anexat, nu pentru că i-ar fi fost prea greu să continue, ci pentru că dincolo de linia orizontului nu se întrezăreau zone care să-l mai atragă. Pleca însoţit de legiunea sa de recorduri – în afara celor şapte titluri mondiale, alte 31 de borne îi consfinţesc unicitatea în Formula 1 – şi se va întoarce, aproape singur, în postura omului care are totul de pierdut.

Pentru el, riscurile sunt imense. Să ne amintim cum, la mijlocul anilor ’90, Mansell şi-a ciobit aura, revenind într-un mod asemănător în Formula 1. După câteva curse la McLaren, englezul a abandonat, iar în ochii multora a rămas, total injust, drept un omuleţ durduliu cu mari dificultăţi în a încăpea într-un monopost. Oameni importanţi ca Jean Todt sau Ross Brawn, care lucrau alături de Schumacher în atelierul miracolelor de la Ferrari, au dispărut din peisaj, ultimul urmând să-i fie germanului chiar adversar. Ferrari se află într-o situaţie delicată în clasament, iar maşina roşie nu mai este cea mai bună de pe grilă.

Revenirea lui Michael e comparată cu cea a lui Lance Armstrong, care s-a întors la aproximativ aceeaşi vârstă, după ce a dominat la fel de autoritar o competiţie. Există însă diferenţe între cele două cazuri: bicicleta nu a suferit modificări în ultimii ani, în timp ce Schumacher va pilota un monopost mult diferit faţă de cele de la mijlocul deceniului. În plus, numărul de kilometri pe care îi poate parcurge în teste e limitat, iar germanul se antrenează pe o maşină din anii trecuţi.

Deşi lucrul este mai greu sesizabil, Formula 1 este un sport în care factorul fizic e decisiv. Antrenamentul specific pentru intrarea în formă cere luni de zile. Lance şi-a pregătit revenirea în Turul Franţei timp de luni de zile, Schumacher are la dispoziţie mai puţin de una. Poate cel mai important dezavantaj este că, în acest sezon, septuplul campion mondial nu va avea o echipă care să lucreze pentru el şi un coechipier gata să-l sprijine. Situaţia e acum răsturnată: Schumacher va trebui să aducă puncte echipei şi să-l ajute, dacă va fi nevoie, pe Raikkonen.

Nu cred că banii sunt motivul germanului, deşi această revenire poate constitui salvarea unei competiţii ameninţate de fărâmiţare, iar sumele sînt, probabil, mari. Michael Schumacher începe doar aceeaşi luptă proape imposibil de câştigat cu timpul, încercînd să demonstreze că a rămas acelaşi. Este un gest care, indiferent de urmările în clasamente sau statistici, se cere întâmpinat cu o reverenţă.

Studiu în alb

 „ …O fetiţă s-a apucat în Romania de un sport lipsit de performanţe. De schi alpin. O mai făcuseră şi alţi copii înaintea ei şi e greu de deosebit calea ei de început de căile urmate de ceilalţi. Când s-a dus la club pentru înscriere, ţinându-l strâns de mână pe tatăl ei, habar n-avea ce-i schiul. A stat lipită de el, privind în sus de la înălţimea celor 6 ani spre oamenii necunoscuţi ce discutau cu el, zâmbindu-i şi ei. Când a ajuns pe pârtie, boncănind din clăparii grei, mai că s-ar fi întors din drum, dar cu schiurile în picioare şi la vale, corvoada s-a transformat rapid în joacă …”.

Articolul se află aici, în partea din dreapta a paginii. Pentru a o vota pe Edit Mikloş la concursul „Căutăm oameni mari”, trebuie să vă faceţi cont aici. Votarea începe după 20 august.

P.S. Pin, mulţumesc că mi-ai atras atenţia asupra poveştii! 

Cine l-a convins pe Schumi să revină în Formula 1

După cum ştiţi, la trei ani de la ultima cursă disputată, Michael Schumacher se va întoarce în Formula 1. Ce nu ştiţi însă e cine l-a convins să revină pe septuplul campion mondial. Iată un prim indiciu, o imagine de pe site-ul oficial al competiţiei, www.formula1.com, care ilustrează ştirea revenirii pilotului german. Se pare că lucrurile s-au întâmplat după cum urmează.

Duminică, 10 mai 2009, circuitul de Formula 1 de la Barcelona. Mergând pe marginea pistei, Michael Schumacher se apropie de un omuleţ mustăcios.

Omuleţul (tăios): Michael, uite care-i treaba! Dacă iar mă refuzi, eu nu mai vorbesc în viaţa mea cu tine!

Michael: Michi, ştiu că-ţi sunt dator până peste cap, dar …

Omuleţul: Tizule, ce naiba! M-a înnebunit Bernie cu telefoanele, Montezemolo mi-a dat 50 de bipuri, nu mai am loc în mesagerie de Berlusconi … Trebuie să ajuţi Ferrari!

Michael: Omule, nu e că n-aş vrea …

Omuleţul: Na, că mă sună şi Papa! (Refuză apelul cu un gest nervos). Nemţii ăştia! (către Michael) În ’95, când ţi-am zis să vii la Ferrari, a fost rău?

Michael (spăşit): Nu.

Omuleţul: Fără comentariile mele în cască, ai mai fi câştigat şapte titluri?

Michael (şi mai spăşit): Nu.

Un copil se apropie de cei doi, cu un caiet şi un pix în mână. Omuleţul mustăcios le ia, semnează la repezeală şi i le înapoiază. Puştiul pleacă în culmea fericirii.

Michael (cedează): Bine, dar să ştii că pentru tine o fac. Cu câteva condiţii. Unu – am nevoie de câteva ore de condus …

Omuleţul: Nici o problemă, luna asta sunt liber …

Michael: Doi – nu mă încurci la TV cu Raikkonen, Hakkinen, Batman …

Omuleţul: Dacă îţi pui girofar pe monopost, se rezolvă.

Michael: Trei – de câte ori spui ceva pe post de Doruleţ Sechelariu, aduci vorba şi de mine

Brusc, sirena care anunţă 5 minute până la start îl face pe omuleţ să tresară. Michael deja trecuse, astfel că o ia la fugă după el, gesticulând. „Alo, domnu’ Maicăl, ain secănd, … domnu’ Maicăl … bite, vă rog frumos …!”.

Contele de Monte-Cristo

Noaptea, abatele Faria îşi lipeşte urechea de pereţi, ascultând zgomotele tainice ale pietrei şi paşii îndepărtaţi ai gardienilor, apoi îşi începe nestrămutata trudă. Burghiele şi dălţile sapă tuneluri prin zidurile groase, iar el înaintează căznit în urma lor, căutând ieşirea. Uneori, un zgomot metalic ca dangătul unui clopot îngropat îi dă de ştire că drumul s-a sfârşit. Atunci, abatele se opreşte şi urlă ca un lunatic sau, înghesuit în maţul de piatră, cântă din fluier. Alteori, navigând de-a lungul tubulaturii de aer condiţionat, i se pare că simte în tâmple aerul libertăţii şi-şi accelerează zgrepţănatul, doar pentru a ajunge în celula altui deţinut. Câteodată, e drept, sfredelele nimeresc un perete exterior, dar atunci se întâmplă astfel încât gaura ori este prea sus, ori dă în curtea interioară, iar când capul lăţos şi plin de colb iese la lumină, oamenii cheamă gardienii şi prizonierul e imediat redat celulei sale.

Dimineaţa, Edmond Dantés, cu planurile abatelui cusute în căptuşeala hainei, se strecoară prin canatul uşii, coboară sprinten scările, traversează cu pas sigur intersecţiile. Salută şi e salutat, refuză cu un gest ferm oferta curăţătorilor de parbrize, e supt prin tubul paralelipipedic al ascensorului şi, colindând prin nesfârşite culoare transparente în căutarea zilnicelor sarcini, îşi disimulează perfect intenţiile, mişcările, viaţa. După-amiaza, se afundă în şuvoiul de oameni revărsat pe bulevard, îşi lasă privirile să-i lunece peste afişe şi reclame, ocazional se oferă pradă câte unei cârciumi. La intervale bine determinate, verifică dacă bogăţiile îi sunt în conturi, iar unele apusuri îl găsesc pe terasa unei clădiri înalte, privind oraşul de sus.

Uneori, în ceasurile târzii ale serii, când peregrinările lui Dantés iau sfârşit, iar abatele îşi pregăteşte uneltele pentru ciuruit, sfârtecat şi străpuns, ajung faţă în faţă. Se privesc îndelung, în tăcere, până când Faria, de fiecare dată el, întrerupe dialogul mut, reluând ascuţirea vârfurilor şi ungerea mecanismelor, iar celălalt, eliberat parcă provizoriu dintr-o obligaţie imposibil de îndeplinit, deschide televizorul.

În fiecare din noi există un Dantés care se avântă în lumina zilei şi un Faria care sapă nevăzut, dar nu ştim niciodată care din ei va ieşi, până la urmă, din sacul ce coboară încet spre adânc.