Când în presă apar înregistrări sau stenograme e semnul impotenţei sistemului. DNA ne prezintă prin intermediari nişte alibiuri ale prezenţei în zonă, nu însă şi dovada faptului că poate finaliza cum se cuvine o acţiune. Respectiva instituţie e opusul calului din banc dus la târg şi lăudat degeaba de stăpân pentru ascuţimea simţurilor. DNA chiar vede şi aude perfect, dar degeaba, atâta timp cât asta nu foloseşte la nimic.

Practic, forul chemat să se lupte cu corupţia ajunge să corupă atenţia opiniei publice, îndepărtând-o, intenţionat sau nu, de centrul ţintei. Bomba e dezamorsată controlat, în trepte, ca atunci când desfaci încet capacul unei băuturi acidulate pentru ca lichidul sub presiune să nu-ţi sară în ochi. Primind confirmarea inutilă a ceea ce bănuiam, nu mai aşteptăm dovezile. Citind schimburile de replici, nu contează că ne mirăm, ne indignăm sau ne amuzăm, avem deja o reacţie intensă care diminuează interesul ulterior.

E o cuşcă rotativă care se învârte în gol, dar care îi oferă hamsterului prizonier atât satisfacţia unei activităţi, cât şi iluzia unei înaintări. Presa nu poate rata o „exclusivitate”, o parte din public adoră astfel de delicatese, iar celor anchetaţi – din momentul în care sesizează că pericolul nu e chiar atît de mare – începe să le placă publicitatea negativă. O stranie simbioză pare a-l lega pe urmărit de urmăritor: invulnerabilitatea primului se naşte din ezitările celui de-al doilea, care, la rândul lui, apare pe ecran – deci există – doar graţie relaţiei cu suspectul.

Un ultim capitol lipseşte din acest pseudoprobatoriu fluturat prin faţa publicului: stenograma discuţiilor purtate de Gigi Becali cu el însuşi. Ar fi o lovitură de presă.