Domnule redactor-şef al Gazetei Sporturilor,

subsemnatul ;) emoticon-care-face-cu-ochiul, angajat pe post de vector de imagine la GSP, doresc ca prin prezenta să vă supun atenţiei câteva probleme. 

Atât eu, cât şi colegii mei bidimensionali considerăm că aportul nostru la realizarea ziarului e subapreciat. Fără a dori să vă lezez orgoliul profesional, vă informez că am cel puţin zece apariţii zilnice, atât în paginile tipărite ale Gazetei, cât şi în cele electronice, în timp ce dumneavoastră, cu tot respectul, nu scrieţi decât cel mult o dată pe zi.

Primim nenumărate semnale pozitive din partea cititorilor, care ne apreciază talentul jurnalistic. Găsim, desigur, îngrijorător faptul că o nouă categorie de public ne consideră mesajele un pic prea complicate, însă am vrea să vă reamintim binecunoscuta zicală „Un emoticon bestial face cât un editorial”.

De ce, în ciuda acestor fapte, sîntem tratate ca nişte mămăligi pe parbrizul ziarului? Dacă-i inducem cititorului nişte sentimente înseamnă că noi nu putem simţi? Dacă suntem bidimensionale înseamnă că ne lipseşte profunzimea? În ceea ce mă priveşte, îmi permit să vă reamintesc că am absolvit Academia de Grimase Hazlii de la Paris şi că am câştigat de trei ori premiul de excelenţă la Galele Yahoo Messenger.

Din momentul în care am fost cooptate în echipa Gazetei nu am avut o singură zi liberă şi ne aflăm în pragul unui colaps. Cunoaşteţi drama colegului meu, emoticonul uimit, care, pentru că i se spune zilnic că are faţă de păpuşă gonflabilă, a slăbit şi a ajuns aproape o elipsă? Celebrul :) , odinioară un tip optimist, a contractat un rictus cronic de cînd e nevoit să zâmbească şi la explicaţiile foto. În contractul meu a apărut o clauză unilaterală prin care sînt obligat să fac cu ambii ochi deodată, pentru a cuceri noi categorii de cititori. Încercaţi, domnule redactor-şef, să clipiţi şmechereşte 24 de ore din 24 şi veţi simţi pe pielea dumneavoastră neplăcuta mângâiere a unei semipareze. Încercaţi, de asemenea, să nu vă pierdeţi concentrarea şi minţile în mijlocul unui grup de oameni care aplaudă, se tăvălesc pe jos de râs, sforăie sau ţocăie din buze.

Cerem dreptul la libera exprimare a stărilor sufleteşti, înfiinţarea de bloguri personale, concedii plătite şi desfiinţarea clauzei care ne interzice bronzarea.

În cazul în care veţi alege să ignoraţi cererile noastre, vă anunţ pe această cale că joi, la orele 10:00, vom declanşa o grevă de avertisment. La un Buzzz!, toate emoticoanele vom deveni inexpresive ca pozele de buletin. Dacă revendicările noastre vor fi în continuare ignorate, luăm în calcul chiar o demisie colectivă şi înfiinţarea unui alt ziar de sport, întemeiat pe principiile unui jurnalism modern şi eficient.

Cu deosebită stimă, al dumneavoastră ;)

Che 1,5

Mai ales Che 2 este foarte bine făcut şi, deşi cu toţii ştim deznodământul, aştepţi finalul fără răsuflare. Despre Benicio nu pot spune mai mult decât că, în acest film, este Che.

Nu mă descurc în a denumi genurile de filme, dar cred că vorbim de un documentar artistic în care absolut fiecare piesă din puzzle e la locul ei. De la uniforme la scena soldatului care îi dă lui Guevara să tragă din ţigară în şcoala din La Higuera, totul e reprodus cu o minuţiozitate (era să scriu „muniţiozitate”) dementă.

Filmul nu intră aproape deloc pe panta politică, lucru foarte greu, având în vedere subiectul. Nu prea există manipulările clasice ale regizorului sau scenaristului de a te apropia sentimental de eroul principal. Dar …

… între Che 1 şi Che 2 lipseşte Che 1,5. Undeva între preluarea puterii în Cuba, discursul de la ONU şi plecarea în Congo, între ianuarie şi iunie 1959, există procesele şi execuţiile de la Cabana Fortress, pentru care Che a fost responsabil. Deşi cele două filme urmează jurnalul lui Guevara, faptul că această perioadă nu apare deloc în film constituie marele minus al acestuia. Şi pentru cei care văd numai eroismul lui Che, şi pentru aceia care nu i-l văd deloc.

Avantajele şi dezavantajele îmbătrânirii

Un bagaj prea greu

de Elena Georgescu

Nimic nu compensează dezavantajele bătrâneţii. Există doar paliative şi mici minciuni pentru autoamăgire. E greu să invidiezi o digestie proastă, o tensiune ridicată sau un reumatism statornic. Să nu uităm însă că tratamentele de “întinerire” nu întineresc, ci numai amână, operaţiile estetice doar ascund şi au un efect strict psihologic, iar industria farmaceutică a prelungirii vieţii prelungeşte, de fapt, bătrâneţea.  Continue reading →