Dealerii de moarte

Un handbalist român, component al echipei naţionale, se stinge în urma unui incident bizar într-un oraş din Ungaria. Şi iată ciudăţenia: cei care ar fi trebuit să ni-l prezinte în timpul vieţii vorbesc acum despre dispărut cu familiaritate, ca şi cum înainte ar fi fost o prezenţă constantă în paginile ziarelor sau în programele televiziunilor de sport. Porecla lui Marian Cozma se roteşte prin titluri şi e folosită cu nonşalanţă de reporteri, deşi folosirea unui astfel de apelativ, ca orice lucru care ţine de intimitate, ar trebui să rămână doar privilegiul celor apropiaţi.

Dar mortul e blând, mortul nu se poate apăra şi acum toţi sunt prieteni cu el, pentru că, întins fără suflare, devine un bun de presă. Nu de interviuri antume au nevoie dealerii de durere, ci de bătrâna moarte, singura care ştie să vândă cum trebuie un subiect. Nici măcar clasica metodă folosită în astfel de cazuri, „Citeşte ultimul interviu acordat de Marian Cozma!”, nu a putut fi folosită, pentru că, deşi component al echipei naţionale de handbal, lui nu prea i s-au solicitat interviuri. În puţine ziare am văzut o carte de vizită exactă şi completă a celui dispărut, care tocmai asta ar fi denotat: respect şi interes pentru ce a făcut respectivul în timpul vieţii.

Adevărul trebuie spus: dacă n-ar fi fost ucis, Marian Cozma ar fi rămas un paria pentru media. În această veşnică pomenire de trei zile, el primeşte în moarte atenţia de care Gigi Becali va avea parte, necondiţionat, tot restul vieţii. Fiecare lacrimă a fost culeasă cu grijă de pe obrajii părinţilor şi introdusă în maşinăria care măsoară succesul. Analiştii şi detectivii particulari din media s-au strâns la marginea catafalcului şi, aşa cum remarca Vlad Epurescu pe Hotnews, „s-au făcut emisiuni speciale pentru a analiza scenele premergătoare înjunghierii, aşa cum se procedează în cazul offside-urilor la Recursul Etapei”. Un ziar ne prezintă chiar o poză cu leşul aşezat în sicriu, în timpul unei slujbe religioase, violând şi ceea ce mai rămăsese neviolat: fragilitatea nevinovată a unui trup lipsit de viaţă.

Şi nu doar handbalistul a murit. Cu fiecare înjunghiere a intimităţii celui plecat şi a celor care-l plâng, moare puţin câte puţin şi omul care alege să citească sau să privească aşa ceva. Tragedia iniţială puieşte o altă grozăvie: un sportiv care a reprezentat România concurează fără voia sa cu Nikita şi cu Magda Ciumac într-un clasament care îşi propune să reflecte ce ne place din viaţă şi ce aşteptăm de la presă.

Dumnezeu să-l ierte. Dumnezeu să-i ierte.

Ochi pentru ochi

“ … Gigi Ciochină era la ora aia campion naţional de box şi se părea că-i va călca pe urme consăteanului olimpic, Neculăiţă Martinescu. Cred că eram prin clasa a 6-a când Ticu l-a pocnit, cu o stânga fulgerătoare, în barbă, pe campion, noua vedetă a satului …”.

Un alt articol de Nic.

De ce pierdem?

Pentru că …

1. … mereu aşteptăm ceva sau pe cineva. Dacă nu e rezultatul unui meci jucat de contracandidate sau un arbitru binevoitor, este un jucător „exponenţial”. Există o propoziţie care mă face să rod telecomanda de nervi, de obicei un răspuns stupid la o întrebare pe măsură. „Cu Mutu şi Chivu în teren, altfel ar fi arătat echipa României”. Astfel, orfanii de lideri se reduc singuri la statutul de trupă de deschidere, care doar încălzeşte publicul pentru concertul de la Constanţa al supergrupului Mutu&Chivu.

2. … nu ne plac fazele fixe în apărare. Oare pentru că presupun organizare, rigurozitate şi ceva mai multă concentrare, altfel spus un sistem care trebuie conceput şi aplicat? Dacă la englezi fiecare corner e salutat de tribune cu aplauze, la noi ar trebui, încă de când mingea e respinsă de „tricolori” în afara terenului, să înceapă un moment de reculegere. Toţi spectatorii să se ridice în picioare şi să mormăie, cu bărbiile în piept, o rugăciune. Ar merge şi la cornerele noastre: „Dă, Doamne, să nu bată Bănel tot la semiînălţime … Ah, la naiba! Poate la următorul”.

3. … nu ne place presingul. Pentru fotbaliştii români e ca munca peste program. Rezolvi o sarcină suplimentară o dată, de două ori, apoi începi să-ţi pui întrebarea: „Eu fac presing, dar ceilalţi de ce nu fac?”. Ca urmare, te fofilezi şi nea Piţi îl bagă pe altul. Acesta, proaspăt, se înfige de două-trei ori în fundaşii adverşi, apoi i se pare că rămâne izolat şi se retrage, timid, între ai săi. Să se obosească adversarii atacând, întrucât nouă …

4. … nu ne place nici atacul. Pun două întrebări: „De cînd echipa României nu a mai întors un rezultat defavorabil?” şi „De când echipa României nu a mai terminat un meci – inclusiv cu reprezentativa Insulelor Faroe – atacând?”. Iată o variantă de răspuns: „Ehei, cu Baratki, Dobrin, Balaci, Cămătaru, Hagi şi Lăcătuş în teren, altfel ar fi arătat echipa României!”.

Old school

“ … Cât de stupid poate fi un fotbalist care îşi alege drept număr pe tricou numarul 80! Da’ unul care îşi tatueaza pe piele numele copiilor, al nevestei, numărul de la maşină şi pe cel de la casă! N-ar fi mai ok să-ţi pui pe tricou numele companiei farmaceutice care te face să alergi, dacă ai chef, în minutul 83 ca în prima secunda a meciului? …”.

Un articol de Nic.