Parkour

Înaintea primului război mondial, un fost ofiţer al Marinei franceze, Georges Hebért, călătorea prin Africa. Acolo a întâlnit triburi ai căror indivizi, trăind în natură, aveau calităţi fizice deosebite şi dezvoltaseră o capacitate incredibilă de adaptare. În urma erupţiei unui vulcan în Martinica,  Hebért a coordonat salvarea a 700 de persoane, ceea ce i-a întărit convingerea că însuşirile atletice trebuie combinate cu altruismul şi curajul. Întors acasă, a pus bazele unui sistem de educaţie fizică, denumit „metoda naturală”.

La mijlocul anilor 1990, în suburbia pariziană Lisses, David Belle a folosit „metoda naturală” pentru a mări eficienţa brigăzii de pompieri a tatălui  său, apoi a dus totul mai departe, şi mai departe. Aşa a apărut Parkour, arta deplasării eficiente, cu viteză maximă, în care se folosesc toate  abilităţile trupului uman. Dacă aţi văzut filmele „Yamakasi” sau „Banlieue 13”, ştiţi deja la ce mă refer – David Belle joacă în cel de-al doilea rolul principal (Leito) -, dar scene de parkour apar şi în „Casino Royale”, „Breaking and entering”, „Live free or die hard” sau „Babylon A.D.”.

Deşi este un sport, parkour nu dispune de un regulament, nu are o ierarhie formală şi nu se poate „juca” în echipă. Organizarea unei competiţii este şi ea imposibilă. Se poate practica oriunde şi oricum, însă, cu adevărat, nu se practică aproape niciodată, întrucât îi lipseşte cauza iniţială. „Fantezia mea principală e să merg noaptea târziu pe străzile din New York, o bandă de răufăcători să mă atace, iar eu să scap de ei folosind parkour. Cum însă nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva, aş zice că, într-un fel, niciodată nu am practicat acest sport”, spune americanul Ryan Ford, citat în articolul „No obstacles”, apărut în New Yorker sub semnătura lui Alec Wilkinson. „Dacă exersez o săritură şi mă întorc să o iau de la capăt, asta nu mai e parkour, pentru că nu deschid un drum, ci închid un cerc”. De unde se vede că „les traceurs” practică nu doar un sport minunat care nu există, ci au creat şi un sistem filosofic pentru a-l descrie.

Din punct de vedere fizic, ţinînd cont doar de aparenţe, e sportul pe care trebuie să-l fi practicat Omul Păianjen şi Superman la juniorat, cînd încă nu învăţaseră prea bine să zboare. În muzică, jazz-ul ar fi corespondentul perfect. Asemenea multor arte marţiale, parkour transformă şocurile în alunecare, fluidizînd mişcările printr-o formă inteligentă de disipare a energiei. Aşa cum acestea te pregătesc pentru o luptă care, în mod ideal, nu trebuie să aibă loc, prin parkour te antrenezi gradual în vederea unui zbor imposibil.  Şcoala căderii e dilatată la maximum şi transformată în spirală, devenind subiect permanent de doctorat, însă chiar şi inventatorul sportului continuă să exploreze noi teritorii, fiind mereu la început.

Un „traceur” poate cădea de la înălţimi ameţitoare, transformând piedicile în înaintare, e capabil să se strecoare pe scări strâmte de incendiu, să sară pe acoperişuri ori să escaladeze ziduri ca o pisică, … totuşi enumerarea rămâne veşnic incompletă. Nu există centuri, dani, norme sau ranguri, după cum nici noţiunea de imposibil nu face parte din parkour. Confruntarea nu e cu un altul, aş zice că nu e nici măcar cu propria persoană ori cu obstacolele întâlnite, e cu Totul.

Rezumând, parkour e arta de a te mişca. Poate că şi dumneavoastră, citind acest articol – ce e posibil să nici nu existe -, aţi făcut deja primul pas în parkour.

Atenţie! Acest sport se învaţă gradual, numai sub o îndrumare atentă. Nu încerca aşa ceva de unul singur!

Manifest pentru sport

Nu de titluri ca „Şoc”, „Revoltător”, „Comportament de mahala. Cum comentezi?” avem astăzi nevoie, ci de un gest care să sfărâme acest pact mutual dintre jurnalişti şi oamenii aflaţi mereu la graniţa legii, niciodată recunoscut, însă mereu vizibil: „Îţi faci imagine, îmi faci audienţă”.

Şi nu o altă complicitate ne trebuie acum, cea a ziariştilor care îşi înalţă singuri ode, exagerând dificultăţile meseriei, căci ce riscuri ne mai pândesc acum pe 99 la sută dintre noi, prieteni, în afară de a ne cădea Windows-ul ori de a se defecta prompterul în timpul ştirilor? Ei bine, atunci cînd încercăm totuşi să ne facem meseria cum trebuie, câte un individ îşi scoate lavaliera şi ne-o aruncă în cap, scuipând şi înjurând.

Însă, dragi colegi de breaslă, nu putem fi victime decât în măsura în care realizăm şi recunoaştem că suntem şi vinovaţi. Asemenea lui Faust, plătim acum pentru un târg mai vechi din care am crezut că vom scăpa neatinşi. În această ascensiune prin care pigmeii s-au căţărat atât de sus încât par uriaşi, scara le-am ţinut-o noi, iar acum, de câte ori părăsim zona conivenţei şi reintrăm în cea a jurnalismului, descoperim că teritoriul a fost deja anexat (…). 

Continue reading →

Trebuie alintaţi copiii?

Îmbrăţişarea care înăbuşă

de Adrian Georgescu

Undeva, prin oraş, există o uzină care produce copii răsfăţaţi, la care lucrează cu normă întreagă mame, mătuşi, bunici şi bone şi unde, de obicei, taţii strălucesc printr-o glorioasă absenţă.

Şi majoritatea vorbesc cu copiii lor de 5-6 ani de parcă aceştia ar avea un sfert de creier. După mine, cu un copil trebuie să vorbeşti normal. Nu cu tonul cu care ai susţine o teză de doctorat ori ai comanda un batalion de puşcaşi marini, dar nici cu vocea aceea piţigăiată de personaj de desene animate, însoţită de pupături umede, ciupituri şi muşcături, pe care cei mici, pe bună dreptate, le detestă.

E o mare diferenţă între tandreţe şi răsfăţ, care nu e un preaplin de dragoste oferită, ci o exagerare care înăbuşă, depersonalizează şi îl face pe copil să-şi piardă reperele. Un abţibild şi un telefon mobil vor avea pentru râzgâiat aceeaşi valoare, una foarte mică, de vreme ce ambele obiecte au fost obţinute doar după o mică repriză de plânsete şi de tăvăliri la stand.

Corcoliţi, înfofoliţi, microfobi, lipiţi de calculatoare şi de fusta mamei, când ies din regatul în care toate lucrurile funcţionează după dorinţa lor, mititeii zei domestici cad direct într-o lume pentru care nu sunt deloc pregătiţi. Mai mult, începe şi şcoala să-i năucească (programa din clasele mici e atât de încărcată, încât ai senzaţia că trec de la bastonaşe direct la integrale). Iar dacă sunt daţi la un sport, acesta e mai mereu înotul, şi atunci cu teama continuă de a nu se zgâria în apă.

Cum creşte o floare

de Elena Georgescu

“Un guvern nu a crescut niciodată un copil”, spunea politicianul american William Bennett, arătând că o autoritate impusă, rece şi inhibatoare nu ia în calcul nevoile emoţionale ori afective ale unui copil. Un părinte ar trebui mai degrabă să urmeze celălalt model de autoritate, dinamică şi raţională, care e recunoscută şi nu impusă, îndemnând la încredere şi respect, nicidecum la frică.

Ca psiholog, petrec o parte din timp cu copii având probleme educaţionale, încercând să “răstorn” genul acesta de “guverne”. Astfel de părinţi nu sunt însă în general dornici de schimbare. Au decis să-şi lase copiii să plângă singuri când erau bebeluşi, “ca să nu se-nveţe prost”, şi nu au înţeles că a-ţi legăna pruncul, a-i cânta, a-l ţine în braţe ori de mână îi conferă acestuia siguranţă şi încredere. Mai târziu îi oferă un mediu familial rece, armat cu reguli stricte şi cu aşteptări, ca şi cum ar avea de-a face cu un ceas pe care, dacă îl întorci, trebuie să meargă precis.

Un copil e însă ca o floare. Dacă acesteia îi trebuie lumină, apă şi un sprijin pentru a creşte drept, copilul are mare nevoie de căldură, de tandreţe şi de încurajare. Doar aşa va simţi că este preţuit, va învăţa să fie tolerant, să aibă încredere în el şi în ceilalţi. El învaţă să trăiască aşa cum deprinde mersul pe bicicletă. Nesigur şi stângaci, are nevoie atât de sprijin, cât şi de libertate, iar marea artă a părintelui este să simtă când trebuie să-l ţină şi când trebuie să-l lase.