E prima criză ce nu li se datorează şi cred că o privesc cu un fel de invidie amestecată cu respect: „Uite, dom’le, există ceva ce poate face mai mult rău decât noi”. Dacă era o inundaţie, omul de stat şi-ar fi luat figura de expert îndurerat, înfipt în cizmele de cauciuc, dând indicaţii din mijlocul plebei murate.

Dar aşa, cum să combaţi mediatic un adversar invizibil? N-o poţi ataca într-o emisiune televizată, spunându-i „prostănacă”, „ţigancă împuţită”, „dictatoare”, nu o poţi denumi nici măcar „incompetentă”, pentru că, deşi imaterială, e al naibii de competentă. Aş prefera ca ţara să fie condusă direct de criză, decât de oamenii aleşi să lupte împotriva ei.

Ca politician, nu poţi decât să te foloseşti de ea. În criză, clasa politică nu a dobândit un adversar, ci un aliat electoral. Bugetul a apărut greu, ca un făt ce fuge de forceps, doar pentru că fiecare doctor a vrut să apară el ca salvator al vieţii nenăscute.

Bursa a devenit termometrul omenirii şi ne uităm la cursul de schimb leu/euro să ştim dacă ne merge bine. În această pandemie de gripă suntem pe lista de aşteptare a unor medicamente expirate care tratează vederea. Nu trebuie să ne vindecăm, ci să-i putem vedea cât de competenţi sunt, în anul alegerilor prezidenţiale. Vă amintiţi cum, de Anul Nou, Băsescu şi Oprescu s-au luptat care să intre primul pe post pentru a-şi transmite mesajul optimist de sănătate pentru îmbolnăviţii de spaimă?

De aici vine şi cinismul atât de des exprimat în ultimul timp: „Această criză ne afectează pe toţi în egală măsură”. Pe bune? Ar fi poate aşa, dacă Parlamentul ar funcţiona după regulile economiei de piaţă. Să poţi citi ştiri de genul „Astăzi, 11 senatori şi 14 deputaţi au fost concediaţi” sau „Palatul Victoria îşi va închide temporar porţile, miniştrii urmând să intre în şomaj tehnic”. De fapt, în timp ce bugetul ţării scade, cel al Parlamentului creşte.

Primul disponibilizat al ţării este Emil Boc: postul Domniei Sale deja nu mai există, a fost înlocuit de titirezul ce visează o preşedinţie omnipotentă cu tuşe republicane. Liberalii flutură la nesfârşit lauda de sine potrivit căreia au dus economia la o culmi fără precedent, deşi creşterea, ca şi criza, a venit în cea mai mare parte din afară. PSD nu luptă pentru o categorie profesională, în speţă cadrele didactice, ci pentru imaginea de partid de stânga într-o ţară care, din punct de vedere politic, are extremităţile amputate. Aflăm în timp de foste pacturi secrete între liberali şi social-democraţi, între preşedinte şi PSD, şi totul e prezentat ca un fapt normal, ca un factor de progres politic, când de fapt e bălăceala în aceeaşi lipsă de valori, de crezuri şi principii.

Ar fi de luat în calcul extinderea „Programului Rabla” pentru politicieni. Nu companii sau bănci ar trebui naţionalizate în ţara aceasta, pentru a asigura funcţionarea economiei, ci chiar partidele.