Oscaricale (2)

Am văzut încă două filme din listă.

„Doubt” este, după mine, cel care merita potul cel mare, dacă ar fi fost nominalizat. „Benjamin Button” sau, mai rău, „Slumdog Millionaire” se pot duce la culcare. E o dovadă de măiestrie în domeniu, cum poţi face un castel din surcele, dacă ştii să le aşezi. Sunt puţine personaje, dar bine construite. Locul desfăşurării, teoretic puţin ofertant, este un colegiu catolic. Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman încrucişează spadele tot timpul filmului.

Acum, sunt multe teme dragi Americii contemporane – abuzul sexual al preoţilor, discriminarea minorităţilor, fie că este vorba de culoare sau de orientare sexuală -, dar calitatea filmului te face să uiţi de faptul că el e făcut şi pentru a ţinti nişte premii.

„The Reader” e bunuţ, deşi genul acesta devine uşor plictisitor. Întrebarea este: ”De ce a fost nominalizată Kate Winslett la Globuri la premii secundare pentru acest rol?”.

Lista nominalizaţilor poate fi citită aici.

Deci zic aşa:

1. Cel mai bun film: Doubt – nu a fost nominalizat.

2. Actor în rol principal: Sean Penn (Milk) – nu va lua.

3. Actriţă în rol principal: Meryl Streep (Doubt) – sper.

4. Actor în rol secundar: Heath Ledger (Dark Knight) – Dumnezeu să-l ierte.

5. Actriţă în rol secundar: Viola Davis (Doubt) – a fost doar câteva minute pe ecran, dar suficient.

Şşşşt!

Nu-l deranjaţi pe nea Piţi din meditaţie! Menajaţi-i pe călugării zen din lotul României, pe care orice foşnet îi poate opri din calea spre CM. 

Toată lumea, de la Iordănescu la Dorinel Munteanu, cere linişte. „Cu siguranţă, jucătorii au aflat despre acest diferend din sânul naţionalei şi îi afectează, chiar dacă nu recunosc. Sper să nu se resimtă asta şi în joc”, a declarat Dorinel în Gazetă. Dar poate că puţină nelinişte nu le-ar strica şi chiar ar fi bine să se resimtă în joc. E prea mult confort psihic în evoluţiile acestei echipe care se conservă admirabil în propria mediocritate. Tricolorii sunt atât de feriţi de probleme, încât juri că o să combine perfect şi la 38 de ani în faţa propriului careu, înfăşaţi în tricoul naţionalei.

Pe bune, parcă ar fi nişte actori care au nevoie de o asemenea interiorizare, încât orice tuse din public i-ar putea scoate din starea de graţie. Ori poate sunt agenţi secreţi ai fotbalului mondial şi nu vor să atragă atenţia asupra lor. Eşecul cu Lituania o fi fost gândit special pentru a-i face pe sârbi să ne ia la preţ de matineu. Dar ce motiv de tulburare ar avea? Prima de calificare la Campionatul Mondial este de 115.000 de euro de căciulă, maşinile de lux s-au ieftinit, iar Olanda e în altă grupă.

Această prea mare dorinţă de linişte se manifestă prin cultul pe care fotbaliştii şi antrenorii noştri îl au pentru silenzio stampa. Un astfel de procedeu înseamnă că o echipă preferă să se exprime doar prin fapte, lăsând vorbele la o parte, însă la noi e decizia îmbufnată a unor copii de a se zăvorî în cameră, cu jucăriile favorite. De când nu aţi mai auzit de un silenzio stampa la o echipă mare?

Vă spun în şoaptă: în momentul de faţă nu e atât de îngrijorător pericolul unei dinastii Mircea Sandu, cât posibilitatea ca echipa naţională să adoarmă de tot, dizolvată în somnul obligatoriu de după-amiază. Când băieţii se trezesc, zic toţi acelaşi lucru: „Eu cred că nea Piţi ar trebui lăsat să continue”. Să continue ce? Să-i învelească grijuliu cu plăpumica.

În fond, ce i s-a transmis lui Piţurcă? „Dacă nu baţi Austria, cam trebuie să pleci”. E mai mult decât rezonabil, în mod normal trebuia să fie concediat după acel 0-3 cu Lituania. Dar nea Piţi se înconjoară cu abilitate de mister. E ca o femeie ce apare rar în public şi atunci stă permanent cu voaleta coborâtă, iar toată lumea o bănuieşte a fi de-o frumuseţe răpitoare.

Ai spune că nea Piţi e singurul alchimist care cunoaşte secretul transformării metalelor ordinare în aur. Din vârful unui munte îndepărtat, lucrează la planurile unei echipe atomice, capabilă să umilească toate marile selecţionate ale lumii. Apoi naţionala României păşeşte sfioasă pe teren şi vedem acelaşi fotbal somnoros, cu jucători picotind în iarbă. Apar zvonuri că Mister ar lucra la întinerirea lotului, dar nu sunt decât liftinguri, un pic de Gerovital şi mult orgoliu. Când vine vorba de Tiberiu Ghioane, de exemplu, răspunsul e „nu” din start.

Deci nu faceţi zgomot şi fiţi alături de echipa naţională! Să ne mulţumim cu anestezia generală, chiar dacă e singura dovadă că ar fi existat o operaţie.

E OK să ai o relaţie cu fosta iubită a unui prieten?

Un sacrificiu inutil

de Adrian Georgescu

Pentru concizie, să denumim A şi B persoanele care se îndrăgostesc una de cealaltă. A şi C sunt prieteni, în timp ce B şi C au fost implicaţi cândva într-o relaţie sentimentală.

Evident, aceste situaţii nu sunt plăcute. dar partea etică a problemei e exagerată. Vorbim despre un caz în care A nu i-o “suflă” pe B lui C, deci nimeni nu înşală pe nimeni. Totuşi, preferăm în general să stropim plantele uscate şi să le tăiem pe cele care îmbobocesc, pentru a nu le face umbră celor dintâi. Interesant este că prietenia (dintre A şi C) e asimilată drept sentimentul cel pur, care nu trebuie mânjit, nu dragostea.

C e privit ca o “victimă”, dar de fapt A mi se pare într-o postură mai delicată, cea a omului care, deşi e îndrăgostit, trebuie să fie responsabil. Ce să aleagă: împlinirea dragostei ori sacrificiul impus de prietenie? A suferă consecinţele faptului că relaţia dintre B şi C, deşi încheiată, nu şi-a consumat finalul. I se cere să vadă în B nu persoana iubită, ci, printr-un ocol care ţine de trecut, pe fosta prietenă a prietenului său.

Deşi ambele sunt sentimente bazate pe apropiere, pe atracţie, între dragoste şi prietenie există diferenţe. Prima e oarbă şi apare într-un mod inexplicabil, cealaltă vede pe unde merge şi are legătură cu etica. Prietenii ţi-i alegi întotdeauna, persoana de care te îndrăgosteşti niciodată.

După mine, problema nu e atât renunţarea lui A, cât faptul că C nu o poate face, aşteptând de la două persoane apropiate un sacrificiu inutil şi o doză dublă de suferinţă.

Triunghiul periculos

de Elena Georgescu

Soţul meu a prezentat situaţia ca pe o problemă de geometrie în plan (mai lipseau bisectoarele şi mediatoarele), dar viaţa e mai complexă decât teorema lui Pitagora generalizată.

Da, dragostea e oarbă, însă suntem ceva mai mult decât nişte vieţuitoare supuse instinctului. Apoi, nu e vorba numai de etică aici. Există o graniţă între categoria “prieteni” şi categoria “iubiţi”, iar cine o trece suferă în general consecinţele. Toţi trei se vor afla într-o zonă gri a relaţiilor şi a sentimentelor. Păstrând notaţiile lui “Pitagora”, chiar dacă între B şi C n-a fost decât o aventură, iar ei sunt de acord că totul e terminat de mult, în inimile lor – şi mai ales în cea lui A – va rămâne mereu un sâmbure de îndoială.

O astfel de situaţie te împinge să fii tot timpul atent, să te întrebi dacă nu cumva încă se simt atraşi unul de celălalt, să le interpretezi gesturile, să fii nesigur şi gelos. Aceasta este perspectiva celui care pare cel mai câştigat în acest triunghi. Pentru ceilalţi doi, lucrurile vor fi la fel de ciudate. Obligaţi să se confrunte unul cu celălalt, vor reevalua situaţia şi relaţia lor din trecut. Se vor simţi constrânşi să arate prietenie şi amabilitate cuiva cu care au dorit altădată să încheie orice relaţie, sau, dimpotrivă, atracţia dintre ei ar putea reapărea, ca într-un cerc vicios.

Legătura iniţială B-C va sabota şi relaţia A-B, şi relaţia A-C, tocmai pentru că, deşi  e considerată moartă, nu este îngropată. Fantomele trecutului vor apărea mereu şi nimeni nu poate trăi liniştit într-o casă bântuită.