De multe ori, cînd o echipă românească joacă împotriva uneia cu adevărat bune, recuperarea balonului pare a fi unicul nostru scop. După atingerea acestui obiectiv, în sînul echipei se instalează un vid de idei, aşa, ca o pauză stînjenitoare în conversaţie. Cel care a recuperat balonul îl pasează iute, punîndu-şi un coleg în neplăcuta situaţie de a se trezi cu o responsabilitate pe care nu o dorea: construcţia. Brusc, coechipierii îi par mai ostili decît adversarii şi continuă faza în stilul “telefonul fără fir”, cînd trebuie predai cît mai repede ştafeta, dar să-l şi încurci pe cel de lîngă tine.

Al treilea jucător, ce recepţionează pasa la nivelul coastelor, observă că zona dintre el şi propria poartă e mai sigură, iar probabilitatea de a nimeri un coechipier e mai mare, deci alege să verticalizeze într-acolo. Pînă la urmă, fina ţesătură de pase – dacă mingea nu e degajată în tribune ori bubuită înainte – ajunge la portar. Ceea nu e chiar atît de rău, portarul fiind, în fond, singurul jucător care are tot terenul în faţă, ca un general cocoţat deasupra cîmpului de bătaie, de unde poate observa toate slăbiciunile adversarului.

Ca un neam care în ultimul timp nu ştie a construi decît vile şi explicaţii, poate ar trebui să renunţăm la faza de creaţie. Eu aş ceda deliberat mijlocul terenului, consacrînd astfel aşezarea 7-0-3, adică sistemul “pod aerian”, care va revoluţiona fotbalul mondial. Adversarii să pătrundă nestingheriţi în zona de la mijlocul terenului, unde să nu-i întîmpine nimeni. Să se îndrepte neştiutori şi încrezători spre cărările întunecate ale careului nostru, din umbra căruia să le iasă în cale o armată de fundaşi şi de închizători români.

Dintre aceştia, unul tot o reuşi o degajare. Iar dacă ai trei atacanţi, se cheamă că joci nu numai superdefensiv, ci şi superofensiv, deci nimeni nu-ţi va putea reproşa niciodată nimic.