Fotbal la metastază

Fotbalul a ajuns atât de mare, încât nu-l mai vedem. E ca în cazul tumorilor gigantice, care ajung să-l transforme pe om într-un apendice al malformaţiei, pentru că în jurul ei şi nu al pacientului se înghesuie cameramanii şi chirurgii. Undeva, dedesubt, strivit sub muntele de carne bolnavă, se află jocul.

Cândva, şi câteva amintiri şterse pot depune mărturie, fotbalul era o plăcere. În timp, “Frumoasele noastre duminici”, cum le spunea Ioan Chirilă, s-au transformat într-o zilnică încrâncenare, mânjită de adicţie. De sub pavaj au răsărit creaturi care au pus mâna pe pietrele dislocate şi lovesc fără milă. Sunt cei născuţi la începutul anilor 90. Pentru acei ani în care aproape totul, de la economie la educaţie, s-a dezvoltat cancerigen, pentru acea eră a violenţei stradale inaugurată de mineri plătim acum.

Numai că, spre deosebire de mineri, mase amorfe de manevră, noii luptători de stradă au o ideologie şi un plan. Există o evidentă legătură sinistră, din toate punctele de vedere, între ce s-a întâmplat anul trecut după meciul Catania – Palermo, când un carabinier a fost lovit de un huligan cu o bordură şi a murit, şi episodul de la Cluj, în care un cameraman al Jandarmeriei a fost izbit cu o piatră desprinsă din pavaj. Nu a existat nici măcar o etică a luptei de stradă, cât de îndoielnică ar fi ea. Un om fără apărare, un necombatant, a fost lovit pe la spate cu un bolovan, iar alţii s-au repezit apoi să-i care picioare în cap celui căzut.

Nu ştim exact momentul în care s-a produs mutaţia. O celulă bolnavă a ieşit din rând şi le-a convins şi pe cele alăturate s-o urmeze. Stadioanele au devenit craterele din care lava se scurge pe străzile orasului, şi chiar dacă închizi uşile şi ferestrele, tot îţi intră în casă, ţâşnind din fiecare pixel al ecranului. Violenţa verbaşă a acestor molohi ai fotbalului, clociţi de presă şi ridicaţi pe mormanele de bani obţinuţi nu-se-ştie-cum, a creat cealaltă violenţă, la fel de lipsită de responsabilitate şi de graniţe.

Mai grav este că nu ştim ce se mai poate face. Fotbalul este la metastază şi-şi varsă otrava în tot organismul. Suntem asemenea oamenilor surprinşi de erupţia Pompeiului în anul 79. Perfect conservaţi în nemişcare, tot ce putem face e să schiţăm o grimasă îngrozită şi un gest inutil, acela de a întinde mâna după telecomandă.

Comisii

Există prea puţine comisii în fotbalul românesc. În afara unui Comitet de Numărat şi Aprins Brichete, aş înfiinţa Comisia de Blaturi Anunţate, care să aibă sarcina de a scuti patronii de eforturi inutile, cum ar fi mutarea orei de disputare a unui meci – astfel încît să pice la umbra unui derby – sau primele motivaţionale pentru înfrîngere. Un simplu acord între părţi şi scorul va fi declarat 3-0 fără să se joace.

Nu spun că prezentele  nu şi-au făcut treaba. În fond, Comisia de Disciplină a folosit o metodă ultramodernă de a afla dacă Gigi Becali a fost sau nu la vestiare în pauza meciului cu „U”Cluj: l-a întrebat pe Goian. E nevoie însă şi de o Curtea Supremă de Evaluare a Umorului Becalian. Membrii acesteia să fie introduşi într-o sală în care s-a dat drumul la gaz ilariant, să li se citească declaraţia domnului Becali şi, în funcţie de reacţia lor, să se hotărască dacă a fost sau nu glumă.

Preşedintele ultimei generaţii a Comisiei de Apel, Doru Viorel Ursu, spune că, în cazul Oţelul – FC Vaslui, greşeala gălăţenilor a fost că n-au aşteptat să treacă 5 zile de la aflarea verdictului, să fie siguri că decizia a devenit inatacabilă. E ca şi cum tribunalul te-ar declara divorţat, dar tu nu te-ai recăsători după aceea, de frică să nu fii arestat pentru bigamie.

Ca urmare, e nevoie de mai multe Comisii de Apel. Scandalul  putea fi uşor evitat dacă nu ar fi existat una singură, ci şapte. Prima să judece cazul lunea şi să dea verdictul în regim de urgenţă. Marţi dimineaţa, cum se crapă de ziuă, a doua comisie să înceapă reanalizarea situaţiei şi să schimbe verdictul. La terminarea săptămînii, ciclul se va relua.

Nu în ultimul rînd, ne trebuie o Comisie de Stabilire a Clasamentului. La începutul campionatului, aceasta să hotărască ierarhia finală, iar echipele să aibă libertatea de a-şi calcula rezultatele astfel încît să se încadreze în grilă. Dacă o echipă se va arăta nemulţumită de poziţia alocată, are dreptul să depună contestaţie. Aceasta va fi judecată de prima Comisie de Apel, cea desfiinţată de Mircea Sandu.