Ronaldo şi Ronaldinho, două genii ale fotbalului, se prăbuşesc împreună. Numele lor sînt despărţite doar de acea terminaţie cu rol de alint, specifică jucătorilor brazilieni. Destinele lor sînt aproape identice, la fel şi zîmbetele.

Ronaldinho a fost pentru fotbal un leac cu proprietăţi misterioase, aşa cum se întîmplă în acele filme în care epidemia pare de nestăvilit, pînă cînd apare brusc o substanţă-antidot despre care nimeni nu ştie exact ce face, dar care face. Cînd a venit la Barcelona, Ronaldinho a scos sportul-rege din coma plictiselii, născocind ceva în fiecare secundă. Parcă trăia fotbalul, nu-l juca.

De ceva vreme, bacteria salvatoare a dispărut de sub microscop. Dinţosul nu mai poate fi văzut şerpuind sub luminile nocturnei de pe Nou Camp, ci în bătaia stroboscoapelor din discoteci. Se pare că transferul la AC Milan a căzut, după ce, la un control medical, s-a descoperit că starea sănătăţii sale este foarte proastă. Imunitatea e la pămînt, indicii scad, omul se prăbuşeşte. E greu să nu-i legi căderea de cea a echipei, care a eşuat în atingerea tuturor obiectivelor, mai puţin în cel financiar.

Prăbuşirea lui Ronaldo se petrece în public, ca şi cum o trapă i s-ar fi deschis sub picioare. Povestea o ştiţi. Aflat în Brazilia, pentru a se recupera după accidentarea suferită la genunchi, Ronnie a acostat o prostituată, care s-a dovedit a fi transsexual. A urmat tipica încîlceală specifică acestor cazuri, cu recompense cerute, acuzaţii de consum de droguri, ameninţări, întrebări maliţioase. Jucătorul a apărut la televizor, dar părea mai preocupat să ne convingă că nu e homosexual decît că nu a consumat droguri.

Problema nu este dacă Ronaldo a dorit să evolueze o repriză în rîndurile echipei adverse sau dacă a fost păcălit de un ambalaj ce ascundea un conţinut necorespunzător. În fond, pentru această problemă se poate adresa OPC-ului din Brazilia. Chiar dacă în viaţa de zi cu zi simţul porţii i s-ar fi alterat, în mod evident cel fotbalistic i-a rămas intact.

Un om e însă puternic atîta timp cît cea mai fragilă zonă a lui rezistă. În cazul lui Ronaldo, nu este genunchiul, în ciuda nenumăratelor accidentări şi a diagnosticelor, care conţin, în general, mai mult sentinţe decît adevăruri. Nu este ca atunci cînd extragi rotula din scheletul unui mamut şi tot eşafodajul de oase ţi se prăbuşeşte în cap. E posibil să fi fost doar un semnal venit din interior, iar adevăratul călcîi al lui Ahile să fie inadaptarea.

Ronaldo şi Ronaldinho sunt doi fluturi ale căror aripi s-au fript nu cînd s-au apropiat de miezul incandescent al fotbalului, terenul de joc, ci cînd s-au lipit de învelişul de sticlă care-l înconjoară. De contractele imense de publicitate, de clipurile în care sfidau omenescul, de statutul de semizei. Condamnaţi să fie mereu egali cu imaginea lor, au ajuns în trista situaţie ca aceasta să strălucească în vînzarea snacks-urilor sau a băuturilor răcoritoare, în timp ce ei se prăbuşesc prin discoteci sau moteluri. Dar imaginea se va stinge repede, ca un cîine fidel ce nu-i poate supravieţui mult timp stăpînului. Deja sponsorii nu-i mai recunosc, de teamă ca produsele lor să nu fie şi ele prinse cu pantalonii în vine.

În fond, Ronaldo şi Ronaldinho respectă condiţia eternă a geniului, care poate schimba lumea printr-un pocnet de degete, dar nu e capabil să reziste unui gînd trist sau propriilor slăbiciuni. E posibil ca dinţoşii să revină, la un moment dat, pe gazon. Ar mai putea face biciclete, ar mai putea scoate nişte iepuri din joben, dar mi-e teamă că zîmbetul lor s-a retras deja oficial din fotbal.