Faptul că principalele cluburi româneşti îşi devorează acum copiii este efectul gîndirii pe termen scurt 

A avea un jucător a cărui imagine să se confunde cu cea a clubului este, din toate punctele de vedere, de dorit. Există exemplele lui Giggs şi Scholes, de la Manchester United, ale lui Baresi şi Maldini de la AC Milan, sau al lui Gerrard de la Liverpool. Graţie acestor jucători, identitatea unui club capătă substanţă, suporterul este atras şi fidelizat nu doar prin noţiuni nepalpabile, cum ar fi culorile şi istoria, ci şi prin simboluri vii.

Să nu uităm însă că instituţia jucătorului-emblemă nu ar putea exista şi funcţiona fără o alta: cea a antrenorului sau mai bine zis a managerului. În spatele longevităţii lui Giggs şi Scholes se află cei 21 de ani în serviciu ai lui Sir Alex Ferguson. Ataşamentul lui Gerrard pentru Liverpool a fost întreţinut de proiectele pe termen lung semnate de Houllier şi de Benitez. Exemplele ar putea continua cu alte cluburi de top.

În acelaşi timp, fotbalul românesc se află într-un moment interesant şi, probabil, de neevitat. Majoritatea echipelor de vîrf pregătesc sau iau în calcul despărţirea de jucătorii-emblemă. Mirel Rădoi a declarat că vrea să plece de la Steaua. După mai bine de patru ani în tricoul roş-albastru şi după multe goluri marcate, Dică şi Goian au etichete agăţate de guler. La Rapid, Dani Coman este din nou cu geamantanul făcut, iar la Dinamo se discută despre plecarea lui Dănciulescu.

O echipă este un proiect care trebuie să aibă pe prima pagină o singură semnătură: cea a antrenorului-manager. Este punerea în practică a zicalei „omul potrivit la locul potrivit” şi, dacă îmi îngăduiţi o prelungire, pentru perioada de timp potrivită. Degeaba înalţi o statuie, dacă îi lipseşte soclul şi tălpile din bronz sînt aşezate direct pe caldarîm. Înainte de a avea jucători-emblemă, echipele româneşti au nevoie de ingineri de sistem, care să nu fie nici patronul, nici conclavul acţionarial, nici o „carte mergătoare” în genul Rednic.

Steaua, Dinamo şi Rapid au eşuat în atingerea obiectivelor pentru că au tratat fotbalul ca pe o partidă de poker: ai luat potul, te ridici de la masă. Echipele care au urcat, CFR Cluj şi Unirea Urziceni, i-au avut pe Andone, respectiv pe Dan Petrescu, care au aşezat încet cărămizi în zid. Din spate vine şi Braşovul lui Dinu Gheorghe şi Răzvan Lucescu. Nu întîmplător Timişoara a început să se ridice cînd un antrenor a început să construiască în mod discret, dar temeinic, avînd mai mult timp la dispoziţie decît predecesorii săi. Nu degeaba insistă Bölöni, aruncînd buzduganul din deşert, pentru controlul asupra secţiei de juniori a Rapidului, cerere care a trecut neobservată pe lîngă cele trei milioane vînturate prin titluri.

Ferguson, Houllier, Benitez, Wenger, Ancelotti … Unul dintre motivele succesului lor a fost că nimeni nu i-a considerat în momentul numirii „oameni providenţiali”.