Ştiţi ce nu prea mai vedem în ultimul timp? Un ziarist fără laptop în faţă, fie că este într-o fotografie sau că se află într-un studio TV, de parcă ar trebui să fim conectaţi permanent la un cordon ombilical nevăzut prin care să ne parvină ştiri şi date.

Îmi amintesc ce povestea Cătălin Tolontan acum cîţiva ani, revenit de la o emisiune TV unde avusese cu el un laptop. Era perioada în care acest echipament de-abia apăruse, iar unii, la vamă, îi ziceau chiar „letcon”. În timpul emisiunii, Tolo a început să plimbe mouse-ul, privind concentrat spre monitor. Un fior de panică i-a străbătut pe ceilalţi invitaţi, capi ai fotbalului românesc. „Ce face? Ne înregistrează? Ce află el acum şi noi nu ştim?”.

De fapt, laptop-ul nici nu era conectat la Internet, constituia un simplu element de butaforie la care, cel mult, puteai să joci un Solitaire. În acele vremuri, valijoarele electronice aduse în platourile TV aveau rolul chitarelor electrice fără cabluri ale formaţiei Savoy, cîntînd la Album Duminical din mijlocul unui crîng înflorit.

În timp, laptop-ul şi-a cîştigat nu doar conexiunea, ci şi statutul de marcă identitară a breslei. Dacă vezi un tip cu un trafalet în mînă, este zugrav, dacă poartă robă, nu poate fi decît magistrat. Dacă însă are un laptop în faţă şi privire gînditoare, lăsaţi-mă să ghicesc!, e musai ziarist sau analist. În fotografii, ai senzaţia că omul de-abia şi-a ridicat privirea de pe ecran şi că, după o secundă, va reveni la articolul la care tocmai lucra.

Trîmbiţa de hîrtie

Dar ce scrie el acolo? Oricît ne-am lungi gîturile, nu putem vedea. Va trebui să aşteptăm fie apariţia textului, fie trimiterea care îl promovează. În acest ultim caz, articolul primeşte o avansare temporară, i se dă un birou mai mare, cu ferestre cît peretele, adică i se creează o vizibilitate sporită şi un statut excepţional.

Un text cu adevărat puternic nu are însă nevoie de un alt textuleţ care să-i anunţe venirea, ca un fel de crainic ce suflă în trîmbiţă şi strigă: „Atenţie, vine regele!”. (Cum ar fi, de exemplu, o trimitere la Biblie? „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Şi pămîntul era netocmit şi gol …” . Citeşte continuarea acestui impresionant articol pe www.dumnezeu.ro). În plus, crearea unui orizont de aşteptare poate fi o armă cu două tăişuri. Uneori, e ca şi cum l-ai aştepta pe Bölöni şi ar veni Hizo ori ca atunci cînd este anunţată aducerea unui excepţional golgeter sudamerican, dar pe gazon apare un tip care nu nimereşte poarta.

„Memorabil”, „cutremurător”, „extraordinar” şi „uluitor” sînt mereu selecţionate în acest All Star Game al adjectivelor. Avem articole de colecţie, texte ce nu trebuie ratate, editoriale emoţionante, pictoriale incendiare, mai lipseşte să avem şi explicaţii foto tulburătoare. Rezultatul: devenim mai puţin cunoscuţi prin adevărul cuprins în ideile pe care le transmitem, cît prin forţa de seducţie a cuvintelor ce ne descriu fragmentul de operă ori prin prezenţa în micul acvariu electronic aflat în sufrageria oricui.

Bumerangul lui Pavlov

În acest nou limbaj de lemn, faptul că articolul este din mahon sau din PFL nici nu mai contează: lacul aşternut deasupra uniformizează. Adevărata calitate o afli tot după ce foloseşti produsul, ceea ce mă face să mă întreb: de ce nu respectăm ordinea firească a lucrurilor? Să lăsăm cititorul să adauge adjective după ce a terminat articolul, altfel va ajunge să aprecieze orice în mod egal.

Presa tinde spre situaţia absurdă cuprinsă în bancul următor. „Ştiţi ce a făcut Pavlov după ce i-a murit cîinele?”. „I-a mai dus doi ani de mîncare”. Ideea este că reflexul condiţionat nu apare doar la cel ce primeşte hrana, ci şi la cel care aprinde becul. Cînd în rîndul publicului se va stinge ultima urmă de simţ al decantării, şi noi, ziariştii, vom fi deja dependenţi de această metodă de hrănire programată.

Şi să nu vă gîndiţi că autorul acestor rînduri în care se ascunde o doză de ipocrizie ar face excepţie. Dacă aţi ajuns aici, aţi venit probabil dintr-un site în care figura mea vă zîmbea îmbietor, iar un titlu şi cîteva rînduleţe v-au stîrnit curiozitatea. În plus, nu vă ascund că deseori nu am mare lucru de spus şi că studiez serios ideea de a-mi cumpăra un laptop cu multe beculeţe, pentru prezenţele pe micul ecran.

Încercînd totuşi să-mi amintesc un articol de neuitat, primul care îmi vine în memorie, ciudat!, e cel în care Radu Paraschivescu anunţa că se retrage dintr-o presă sportivă plină de ediţii incendiare şi de texte emoţionante.