„Dezobosiţi”

Cînd portarul Hirschfeld a sosit prima oară la Cluj, s-a arătat nedumerit văzînd pe stradă o căruţă. „Se turnează un film”, i-a explicat impresarul. Deşi dat în glumă, răspunsul este foarte aproape de adevăr. La noi parcă mereu se turnează un film.

Gîndiţi-vă, de exemplu, la toate succesiunile de cadre din thriller-ul „Aşteptîndu-l pe Loţi”. Bölöni e undeva, nu ştim exact unde, dar e mai prezent decît dacă ar fi aici, creînd cu talent un orizont de aşteptare pentru apariţia sa. Nu poate fi sunat oricînd, întrucît – aşa a explicat George Copos – suferă precum Anelka. Totuşi – luaţi-o ca pe o părere personală -, cred că francezul ar fi răspuns şi dacă îl sunai în timp ce-şi lua elan la penalty-ul din finala Ligii Campionilor.

Contractul lui Loţi este bun şi, tot ezitînd să treacă numele antrenorului, George Copos a adormit strîngînd foaia de hîrtie între degete, cu capul pe birou. Toată seara trecută o petrecuse defrişînd corolele unor flori alese cu grijă, astfel încît petalele lor să fie în număr par, punîndu-şi aceleaşi veşnice întrebări existenţiale: „Să-l sun? Să nu-l sun?”.

Nu ştim ce oră e în Emiratele Arabe, dacă telefonista aceea cu voce metalică de bolboroseşte mereu aceleaşi cuvinte de neînţeles s-a trezit şi e la serviciu, dar în România s-a făcut dimineaţă. Pe coridor se aude un foşnet, iar Copos tresare. … Să fie Loţi? A venit?! … Uşa se deschide încet, scîrţîind, şi finanţatorul se îngălbeneşte ca frişca de pe o prăjitură uitată timp de o lună în vitrină. Privirea cenuşie a unui Beretta îl fixează rece din prag, iar el îşi ridică mîinile sus, a lehamite. ” Ciao, Mario, tu erai?” spune, apoi ochii îi coboară pe contractul de unde ultimul zero îi face cu ochiul, implorînd parcă să fie şters. Cedează acestei dulci tentaţii, apoi din prea mult elan al încheieturii taie şi paragraful prin care se angaja să-i asigure antrenorului bonuri de masă gratuite.

Pentru că nu am epuizat încă numărul de rînduri necesar care i-ar permite acestui articol să se cuibărească perfect în pagina de opinii a Gazetei, salut apariţia în respectivul cotidian a unui cuvînt revoluţionar, care defineşte perfect starea în care trebuie să ne prezentăm la Euro. „Selecţionerul a stabilit o strategie mai flexibilă pentru cantonamentul de la Mogoşoaia. Acest lucru înseamnă un program de pregătire mai degrabă de dezobosire, precum şi un regim alimentar liber”, scrie Gazeta. Presupun că emoticonul mirat care desparte cele două propoziţii are respectiva reacţie din cauza cuvîntului „dezobosire”, la fel de prezent în limba română pe cît era Bölöni în fotbalul din acelaşi spaţiu carpatin, cel puţin astăzi, la ora 16:35, cînd am verificat ultima oară atît dicţionarul, cît şi gsp.ro.

Totuşi, inexistenţa nu-i poate răpi cuvîntului incredibila forţă de sugestie. Exact aşa trebuie să se prezinte ai noştri la Euro: nu relaxaţi, nu stresaţi, nici exagerat de hotărîţi, dar nici prea detaşaţi, ci pur şi simplu „dezobosiţi”, avînd în primul rînd grijă să nu se ciocnească de cameramanii de pe margine.

Ultima oră. Se pare că una dintre flori nu a fost atent verificată şi că Loţi, totuşi, va veni.

Spre eşafod

Cînd a părăsit lanţul viu al coechipierilor, purta în el toată forţa strînsă în cele două ore de joc, transmisă prin umerii şi braţele lor năduşite. Privea înainte, spre poarta îndepărtată în mijlocul căreia  portarul părea un punct caraghios de mic, o fîţă rătăcită în năvod.

„… în sfîrşit, omul e scos şi dus în oraş, la eşafod … Mă bate gîndul că în acele clipe, în timp ce era transportat spre eşafod, i se părea că mai are încă mult de trăit”.

În timp ce traversa graniţa cercului, a coborît o secundă privirea. Iniţial, voia doar să verifice că şireturile îi sînt legate, ştiţi doar cum sînt blestematele astea de sforicele, întotdeauna cîte una se dezleagă, apoi capătul liber se strecoară ca un şarpe sub talpa cealaltă, iar tu te poticneşti şi vii în nas. Şireturile erau, slavă Domnului!, legate strîns, doar le înnodase cu nici două minute în urmă, numai pe vîrful ghetei drepte era lipit un fir de iarbă. Se aplecă şi-l înlătură din mers, cu un bobîrnac.

” … Şi poate că în acest ultim drum îşi spunea în gînd că mai are de trăit o veşnicie întreagă. «Mai sînt încă trei străzi de străbătut, e vreme destulă înainte. Cînd voi ajunge la capătul străzii acesteia, îmi mai rămîne una, apoi a treia, unde e o brutărie pe partea dreaptă … Mai e destul pînă s-ajungem acolo!»”.

Cînd a ridicat capul, ochii săi i-au întîlnit pe cei ai portarului, care-l fixau de sub masca întunecată. Îl aştepta ca o stană de piatră, astfel încît el, silit să înainteze spre cel care stătea nemişcat, s-a văzut vremelnic şi mărunt, un fel de turist îndreptîndu-se spre o statuie.

„Împrejur, o mulţime zgomotoasă, zece mii de capete, zece mii de perechi de ochi. Trebuie să suporţi totul şi mai ales gîndul: «Sînt acolo zece mii şi nici unul dintre ei nu va fi executat, numai eu voi muri»”.

Optzeci de mii de capete, optzeci de mii de perechi de ochi nerăbdători îl priveau aşezînd mingea pe punctul alb şi îndepărtîndu-se de poartă, iar el se gîndi că în drumul lui spre agonie? spre extaz? stăteau în fond doar două pupile cocoţate pe un trup, dar ce contează o pată portocalie cînd poarta e de douăzeci de ori mai mare? Nu era mult de cînd acelaşi trup se zbătea caraghios încercînd inutil să ajungă la mingea pe care el o trimisese cu capul în poartă.

Atît trebuia: să-l facă să se mişte.

„Şi iată că începu să urce scăriţa; lanţurile de la picioare îl sileau să facă paşii mici”.

Se întoarse, tropăi puţin şi se avîntă spre minge, aşteptînd ca fîţa să muşte. Numai că în loc ca el să-i imprime victimei mişcarea, aceasta i-a transmis propria nemişcare. Se opri nedumerit, de parcă nici nu mai avea rost să continue, de parcă totul se terminase înainte de a începe, apoi, pentru o secundă, s-au privit din nou.

„Aţi avut vreodată vreodată senzaţia asta, într-un moment de mare spaimă, cînd mintea îşi păstrează luciditatea, dar rămîne absolut inertă? …”.

La începutul acestei clipe,  era doar nedumerit, ca şi cum ar fi asistat la un fenomen supranatural, cînd, de fapt, extraordinar era că nu se întîmplase chiar nimic. Celălalt continua să-l scruteze ca printr-un microscop, de parcă nimic nu i-ar fi putut tulbura studiul şi, cum ăsta părea într-adevăr singurul lucru demn de făcut în acel moment, începu şi el să observe. Văzu că portarul are ochi albaştri, că pe casca lui erau trei semne, sesiză că portocaliul era de fapt roz-ciclamen, notă şi o uşoară mişcare a picioarelor …

„… mintea înregistrează cu o iuţeală extraordinară şi lucrează, bănuiesc, intens, ca un mecanism în plină acţiune; îmi închipui că tot felul de gînduri răsar şi năvălesc, învălmăşindu-se, întrerupîndu-se, tot frînturi, crîmpeie, nici unul închegat, ba unele poate ridicole de tot şi cu totul absurde: «Uite, ăsta care se uită drept la mine are un neg pe frunte … Călăului i-a ruginit nasturele de jos de la haină …»”.

… după care, pe la mijlocul secundei, deruta fu înlocuită de spaimă, apoi de resemnare.

” Mie mi se pare că, dacă, de pildă, te trezeşti brusc în faţa unei primejdii inevitabile, care-ţi aduce pieire sigură, să zicem că se dărîmă casa peste tine, simţi deodată o nevoie irezistibilă de a te lăsa jos, de a închide ochii într-o aşteptare resemnată – fie ce-o fi!…”.

Îşi întrezări viitorul foarte apropiat în pupilele albastre, văzu poarta strîngîndu-se ca o cochilie în jurul celuilalt, ştiu că va rata chiar dinainte de-a trage, dar trebuia să tragă, nu pentru că ar mai fi contat dacă era agonie sau extaz, ci pentru că pur şi simplu acea secundă trebuia să se termine.

„Şi cînd te gîndeşti că aşa continuă pînă la ultimul sfert de secundă, cînd gîtul e pe butuc, şi aşteaptă, şi ştie (…). Cine ar putea spune că omul e capabil să îndure un asemenea chin fără să alunece în nebunie?”.

Şi trase.

Notă: pasajele subliniate sînt din romanul „Idiotul” de Dostoievski, în care autorul povesteşte de fapt propriul drum către eşafod. Condamnarea sa la moarte a fost anulată în ultimul moment de către ţar, când Dostoievski fusese deja adus în piaţa în care urma să aibă loc execuţia