Dacă „SuperBall” ar depăşi linia porţii fie şi cu grosimea unui fir de păr, cipul plasat în centrul stomacului său sferic ar începe să emită semnale către brăţara de pe mîna arbitrului. Dacă tot ar mai fi dubii, cele 12 camere de luat vederi ale sistemului „HawkEye” ar fi chemate să depună mărturie.

În martie, după ce au fost testate în cîteva competiţii, FIFA a amînat introducerea acestor două sisteme. Va veni însă o vreme în care miza uriaşă a acestui joc devenit industrie va reclama introducerea arbitrului cu carte tehnică. Pe loc şi, mai ales, fără putinţă de tăgadă, adevărul va fi extras din măruntaiele aparatelor, iar un clopot de sticlă va coborî peste stadion. Uralele şi înjurăturile din tribună vor fi înlocuite cu aplauze potolite sau, cel mult, cu murmure de neîncredere la adresa producătorului. Protestele de pe teren nu-şi vor mai avea rostul: cît de penibil ar fi, ca fotbalist, să strigi la un ochi de sticlă sau să îi arăţi, desenînd prin aer o sferă, că ai lovit mingea şi nu adversarul?

Oamenii tind să se adapteze formelor de autoritate care le guvernează viaţa, cum a fost, de pildă, la apariţia ceasului. Cînd timpul nu era măsurat, mîncai cînd ţi se făcea foame, după aceea omul a învăţat să se uite la ceas ca să ştie cînd îi e foame. Aşa se va întîmpla, probabil, şi după ce vom preda responsabilitatea arbitrajului unor mecanisme. Ceva din lipsa lor de viaţă şi din caracterul imuabil al deciziilor lor se va transmite jucătorilor şi publicului.

Cînd orice greşeală va fi alungată din sport, fotbalul îşi va cîştiga perfecţiunea, dar îşi va pierde sensul, acel sens pe care îl avea în copilărie, cînd nu îţi trebuia „HawkEye” sau vreun alt supererou electronic ca să ştii că mingea a trecut printre ghiozdane.