U2 sucks!

Găsite pe la zoso.

1. At a U2 concert in Ireland, Bono asks the audience for some quiet. Then he starts to slowly clap his hands. Holding the audience in total silence, he says into the microphone: „I want you to think about something. Every time I clap my hands, a child in Africa dies.” A voice from the front of the audience yells out: „Then fookin stop clapping, ya asehole!”.

2. Iată de ce U2 sucks!

Globaliza-v-aş! Pe bune!

Care dintre comentariile de la articolul precedent, de aici, v-a plăcut cel mai mult?

P.S. Iar Man îmi dă să citesc un pamflet de-al lui Swift (excelent altfel, se recomanda transformarea copiilor vagabonzi în hrană, pentru ca statul să rezolve problema sărăciei), spunându-mi că aşa trebuie scris.

Lăsaţi-ne să nu ne pregătim de Liga Campionilor!

Transmiţînd fazele finale ale acestei competiţii, ProTV se face vinovat de sabotaj împotriva fotbalului românesc

Nu mi se pare corect ca, atunci cînd în Liga 1 se joacă ultimele şi cele mai importante runde, cu puţin timp înaintea semifinalelor Cupei României, cînd se alege crema competiţiei, tu să televizezi în mod cinic Liverpool – Arsenal sau Fiorentina – PSV din Cupa UEFA. Colac peste pupăză, vine apoi şi Telesportul cu un Getafe – Bayern de excepţie.

De aceea mă bucur că ProTV a pierdut drepturile de televizare a Ligii Campionilor, dar nu e suficient. Bine ar fi fost să le cîştige DDTV. Un meci ca Liverpool – Arsenal trebuia difuzat înregistrat, pe la două noaptea, pe un ecran mititel în spatele tipului care seamănă cu Loredana Groza. El să ne citească rar din revista „Glasul Oltului”, în timp ce pe fundal, greu observabil, Walcott să alerge 40 de metri, să dribleze vreo 5 oameni, iar momentul golului să fie acoperit de o reclamă la şampania din pufoaică.

Nu-i poţi expune pe jucătorii din Liga 1 unor asemenea imagini şi să le pretinzi apoi să practice un sport care, măcar formal, e tot fotbal. Ce moral să mai aibă Miranda după ce îl vede pe Torres preluînd, răsucindu-se, driblînd şi şutînd, şi toate, culmea!, în aceeaşi fază, nu de-a lungul unui întreg campionat? Sau Bănel, văzînd cursa lui Walcott, pe care el ar putea-o face doar neînsoţit de minge?

Mai lăsaţi-ne cu morga lui Wenger, care nu ar gesticula nici dacă echipa sa ar pierde în minutul 97, printr-un gol cu mîna dintr-un ofsaid de 6 metri! Ştefan Stoica sau Dan Petrescu ar părea la fel de liniştiţi pe margine dacă posturile TV s-ar abţine să difuzeze imagini în mişcare de la meciuri. Şi gata cu „You’ll never walk alone”! Nu poţi arăta minute în şir zeci de mii de oameni care cîntă pentru echipa lor cînd în România fotbaliştii salută nişte tribune goale.

Performanţele echipelor româneşti din anii anteriori ne-au făcut un rău: acela de a crede că locul nostru e acolo. Sincer, nu e. Locul nostru e aici, unde mingea sare trei metri din preluare, unde golurile apar ca din întîmplare, iar apropierea finalului de sezon naşte nu partide superbe, ci blaturi plictisite. Să vrei, ca fotbalist român, să joci în Liga Campionilor după ce ai văzut Liverpool – Arsenal e ca şi cum ai fi spectator la o gală de lupte şi ţi-ai dori în mod sincer să urci pe scenă pentru a-i da o palmă malacului învingător.

De aceea sper că ProTV îşi va reveni – mai ales după ce Antena 1 ne-a oferit regalul unor lupte în cuşcă -, iar respectivele gale vor înlocui treptat spectacolul deprimant şi degradant al Ligii Campionilor. Măcar acolo, valorile pe plan intern şi cele pe plan extern sînt mult mai apropiate, iar cugetarea „Şi ei au tot două picioare” chiar se verifică, indiferent de cine se întoarce acasă cu ele paralizate.

Golgota bătrânilor

Zilele acestea, cutiile poştale sunt pline de plicuri cu declaraţii de venit, semn că, atunci când vrea să ia, mâna lungă a statului se poate întinde până la tine.

Tot în aceste zile, administraţiile financiare şi casele de asigurări sunt pline de oameni în vârstă care încearcă să aducă probe veridice că n-au furat. Pentru a fi internaţi într-un spital sau a obţine o banală consultaţie medicală – lucruri pentru care, până acum câteva săptămâni, era necesar doar talonul de pensie -, ei sunt obligaţi să alerge între casele de asigurări şi administraţiile financiare.

Aceste lucruri se întâmplă deoarece, în România, legalitatea e o stare în care trebuie să demonstrezi că te afli. Supuşi unei permanente prezumţii de vinovăţie, cetăţenii sunt consideraţi, până la proba contrară, evazionişti.

Casa de asigurări te trimite la administraţia financiară ca să obţii adeverinţa de venit pentru ultimii cinci ani. Acolo afli că îţi trebuie o copie după buletin şi câteva timbre fiscale, adevărate picături chinezeşti lăsate să cadă asupra omului de rând. Nu costă mult, dar tocmai în preţul lor scăzut se ascunde rafinamentul torturii. Aceste hârtii nu se pot niciodată procura din locul în care ţi se cer, trebuie să mai faci câteva drumuri pentru a le obţine, trebuie să mai stai pe la nişte cozi.

Apoi, după ce depui dosarul, afli că adeverinţa ţi se va elibera în 20 de zile, răstimp în care nu poţi primi asistenţă medicală gratuită. De aceea e bine să vă aşezaţi din timp la coadă, eventual din anii tinereţii, pentru a fi siguri că reumatismul sau ateroscleroza nu vă vor suprinde pe traseu.

De ce atâtea direcţii de evidenţă informatizate, de ce atâtea investiţii în tehnologie şi în sisteme computerizate, dacă mereu trebuie să ai asupra ta o dovadă, o adeverinţă, un document care să ateste că ai plătit? Explicaţia e cinic de simplă: aici nu poţi să trăieşti fără să te căieşti şi, înainte ca bătrâneţea să-ţi fie povară personală, ea constituie un deranj pentru stat. Acesta dă cu o mână, dar cu cealaltă te sugrumă, ca nu cumva să ai la dispoziţie prea multe luni de pensie mărită. România e o ţară condusă de gropari mereu în căutare de clienţi, care fac totul să-ţi transforme fiecare drum în ultimul. Ei nu te vor sănătos, vor doar să fie siguri că ţi-ai plătit dreptul de a avea acces la un sistem de sănătate aproape inaccesibil.

Şi pentru că nu-i poate aduna pe toţi oamenii în vârstă în piaţa publică şi să provoace un infarct colectiv, statul a născocit un labirint complex în drumul către medic. Acestui lanţ de proceduri de o crudă şi degradantă meschinărie îi lipseşte, pentru a se închide în perfecţiune, o singură za. Ar trebui ca, ajuns după câteva ore în dreptul ghişeului administraţiei financiare,  omului să i se ceară un act semnat şi parafat de un doctor, prin care să demonstreze că e viu. Însă acel doctor nu te va primi decât dacă poţi dovedi că ai contract cu o casă de asigurări de sănătate, iar aceasta te va trimite, via xerox şi poştă, la administraţia financiară, unde …

La un moment dat, pe drum, moartea vă va întreba cât e ceasul, ceea ce, desigur, în plan personal va constitui un eşec, însă pentru statul român va fi o reuşită. Când, din prea multă dorinţă de a vă însănătoşi, veţi sucomba, folosiţi în mod înţelept ultimele clipe de viaţă: aveţi grijă de documentele pe care le-aţi strâns până atunci. E posibil ca şi la porţile raiului să vă trebuiască o copie după buletin, o adeverinţă de venit şi una de plecat, o taxă de ultimă înmatriculare, o declaraţie prin care să vă angajaţi că nu veţi polua, impozitul pe cea din urmă răsuflare şi două timbre fiscale lipite pe pleoape.