Terapeutul de cuplu, pro şi contra

Pădurea şi copacii

de Elena Georgescu

Fiecare e expert în propriile probleme, numai că adesea ne specializăm în a le întreţine, nu în a le rezolva. Ne vine greu să credem că un străin poate înţelege şi ajuta la rezolvarea unei situaţii de cuplu pe care noi înşine n-o mai stăpânim.

Oamenii se căsătoresc convinşi fiind că relaţia lor nu va fi afectată de trecerea timpului. Pe parcurs însă lucrurile se schimbă, apar compromisurile, sacrificiile, uneori minciuna. Pentru toate astea, vinovat e întotdeauna celalalt. Şi când singura preocupare a doi oameni este să se învinovăţească reciproc, fisura creşte repede, iar ei se trezesc în postura de duşmani, legaţi între ei printr-un detestat tratat de pace.

Un consilier de familie poate fi un al treilea picior al mesei, care îi asigură acesteia echilibrul. Faptul că e un „străin” nu constituie un dezavantaj, ci un atu. Aflat între doi oameni care privesc lucrurile subiectiv, un terapeut de cuplu este în aceeaşi măsură ghid, detectiv şi negociator. E antrenat sa mearga pe firul subţire ce-i leagă pe cei doi şi poate să găsească motivele ascunse care generează fisura. Poate, de asemenea, să-i facă pe cei doi să lepede armele şi să înţeleagă modul de a vedea lucrurile al celuilalt.

Desigur, un consilier doar ajută, pentru că adevărata lucrare o realizează componenţii cuplului. Un terapeut bun poate să le arate celor doi pădurea pe care nu o vedeau până atunci din cauza copacilor, şi, mai ales, îi poate determina să iasă din spatele trunchiurilor în spatele cărora stăteau ascunşi.

Cupidon nonstop

de Adrian Georgescu

Cred în utilitatea psihoterapeutului în cazul unui pacient, nu şi în cazul unui cuplu. Sunt convins că se pot obţine beneficii, însă doar pe termen scurt. Într-un cuplu, întotdeauna unul îl va trage pe celălalt spre cabinet, iar această diferenţă se transformă în rezistenţă din partea celui obligat. Apoi, multe cupluri tind să devină dependente de terapeut, anihilându-şi propriiile mijloace de luptă. O dată repartizată sarcina, o lasă aproape exclusiv în seama acestuia, ca atunci când angajezi o persoană pentru curăţenia casei.

În 1999, USA Today a publicat un studiu realizat de consilierul de cuplu William J. Doherty, care conţinea o concluzie şocantă. În majoritatea cazurilor, aceste lungi şi scumpe sesiuni fac mai mult rău decât bine cuplului. La doi ani după terminarea terapiei, în cazul unui sfert dintre cuplurile consiliate situaţia era mai proastă decât la începerea ei, iar alte 38 de procente deja divorţaseră.

Şi mi se pare normal. Cât ar fi de priceput, terapeutul nu este un Cupidon cu program nonstop, gata să repare mereu cu câte o săgeţică o infinitate de probleme. E mai degrabă o cârjă pe care o ai la dispoziţie doar o oră pe săptămână şi care îşi propune să elimine un şchiopătat permanent.

Ştiţi ceva? Cu banii pe care îi plătiţi anual pentru terapia de cuplu, mai bine vă luaţi perechea şi mergeţi două săptămâni singuri la munte, fără televizor, copii sau prieteni. Dacă veţi descoperi măcar o parte din bucuria de la început, sunt şanse. Dacă nu, niciun terapeut nu vă va putea ajuta.  

Misionarii tăcerii

Cea mai bună idee din ultimul timp în presa sportivă este apariţia unui blog de şah la www.blogsport.ro/sah

Un pic de linişte, vă rog! În acest moment, cititorii „se luptă ca la Călugăreni” cu maestrul Gergely Szabo, într-o partidă colectivă. Nu sînt reluări din patru unghiuri cu „dă-i înainte, dă-i înapoi!” ale unei rocade,  nebunii nu se rostogolesc pe tablă, scuturaţi ca de friguri, cînd sînt capturaţi, şi nici turele nu cer cu gesturi nervoase oprirea cronometrului pentru tragere de timp. Nu e nimic „incendiar”, „exclusiv”, „senzaţional”, „emoţionant”, „memorabil”, „savuros” sau „de colecţie”, este doar ritmul normal al vieţii transpus pe o tablă de lemn. De aceea, felicitări, domnule Christiansen Sava, şi permiteţi-ne doar să chibiţăm un pic.

Era o vreme cînd planeta îşi ţinea răsuflarea în timpul unei partide de şah, cînd polii magnetici ai inteligenţei îşi dădeau mîna şi se aşezau la masă. Pe atunci, miza principală a sportului nu erau banii, ci orgoliul, acel bulgăre de foc ce creşte în sinea fiecărui cuceritor. Ghemuiţi în poziţia cerbilor gata de atac, împungîndu-se cu gîndurile şi cu privirile, şahiştii se detestau respectuos. Alehin îşi mîngîia demonica pisică, Capablanca frămînta măciulia de fildeş a unui baston, apoi degetele pipăiau piesa ca pe un trăgaci şi apăsau butonul ceasului ca pe declanşatorul unei bombe. „E rîndul dumneavoastră”.

Era o piesă de teatru în care tăcerea susţinea principalul monolog, nu un thriller în care maşini, poduri şi clădiri explodează în fiecare scenă, pentru ca tu, spectatorul, să te poţi simţi plin, dar nu împlinit. Un duel cu reguli stricte, purtat în condiţii egale, ce permitea două forme de măreţie: cea de a te recunoaşte învins şi cea de a fi nemilos. O scenă a faptelor mici, dar semnificative, nu una a cuvintelor mari care nu spun nimic, pentru că, vorba lui Emanuel Lasker, „pe tabla de şah, minciunile şi ipocrizia nu au viaţă lungă”.

Lasker, Alehin, Capablanca, Euwe, Steinitz. Au rămas doar nişte fotografii cenuşii, din care privirile lor scapără. Pe acest blog li se deschide însă mereu testamentul şi oricine poate moşteni ceva. Executori sînt cele şaisprezece piese ce înaintează ca o divizie de tancuri, mereu altfel, mereu împuţinate pe parcurs, însă mereu către acelaşi ţel.

Anand, Nisipeanu, Kramnik, Topalov, Short. Într-o lume care şi-a pierdut măsura şi în care vedetele se transformă în ambasadori ai gelului, ai băuturilor răcoritoare sau ai mărcilor de automobile, ei sînt misionarii tăcerii. Îmbrăcaţi în cămăşi banale, neatinse de sponsori, îşi iau poziţia de luptă, cu bărbia sprijinită în palmă, privind în jos către singura lume care nu-i va dezamăgi niciodată.