Cum a fost soluţionat „Cazul Bricheta” cu trei zile înainte de termen

Îmi imaginez cum au stat înăuntru, dorindu-şi să fie oriunde altundeva. În prima jumătate de oră, deşi ştiau că sînt capăt de linie, au căutat şi ei o comisie căreia să-i paseze cazul. Cineva a sintetizat: „Un nebun opreşte un meci, el e decorat, iar toate se sparg în capul nostru”. Altcineva a întrebat cu un aer filosofic: „Ce căutăm aici? Noi n-am greşit cu nimic”. S-au rostit şi cîteva ironii la adresa celor care ar fi trebuit de fapt să decidă, rapid reprimate pentru că, să nu uităm, tocmai respectivii îi aşezaseră în funcţii.

Apoi s-au resemnat şi s-au aşezat la masă, începînd să dezbată cazul cu aerul acela absent cu care mecanicii trenului ciocănesc roţile vagoanelor după ce se trage semnalul de alarmă între staţii. La început s-au contrazis, indicînd cu degetul paragraful de regulament care le dădea dreptate. Dar şi legile sînt aidoma oamenilor care le-au scris, ezitante, temătoare, pline de greşeli, nu dau într-un loc un verdict fără să lase altundeva o cale de ieşire.

Fiecare a subliniat că „nu ţin nici cu Steaua, nici cu Rapid, dar dreptatea trebuie să triumfe. Ce facem?”, apoi respectivul se ridica şi se ducea să-şi toarne o ceaşcă de cafea, aşteptînd ca un alt curajos să ducă mai departe asaltul început de el. Tăcerea era apoi întreruptă de o voce care cerea să se mai treacă o dată în revistă faptele. Recapitulau încă o dată povestea, „Deci, în minutul 73 al meciului …”, pentru că o maşină împotmolită nu poate fi urnită decît prin balansare.

Au aprins mecanic de zeci de ori bricheta galbenă de masă, ca şi cum ar fi dorit să-i smulgă o mărturisire completă, pînă cînd aceasta a rămas şi fără piatră, şi fără gaz. Au chemat oameni să le povestească scene pe care cu toţii le văzuseră. De-abia aşteptau ca unul să ridice vocea pentru a-l da afară, cu autoritatea unor lei de pluş.

Cînd rămîneau singuri, cîte unul se ridica, se ducea la geam, trăgea puţin draperia şi ofta. „Sînt tot acolo. Stau ca hienele”. În această presiune teribilă, pe la miezul nopţii nervii au început să cedeze. Au înţeles că nu autoritatea e importantă, ci puterea, că vor scăpa de această condamnare doar condamnînd pe cineva şi că sentinţa nu-i musai să fie dreaptă, ci doar să existe.

S-au privit cîteva clipe bărbăteşte în ochi, apoi au dat verdictul pe care toţi, inclusiv ei, ştiau că-l vor da. S-au grăbit. Dacă mai aşteptau trei zile, ar fi fost perfect acoperiţi.

P.S. Iată mai multe amănunte, apărute după ce am scris articolul :)