Globecalizaţi

Bucureştiul e un pacient care stă pe masa de operaţie cu burta despicată, dar cu faţa fardată în aşteptarea unei vizite importante.

De-a lungul celor aproximativ 25 de kilometri dintre Aeroportul Henri Coandă şi Palatul Parlamentului vor fi doar şase locuri pentru traversare. În aceste zile, trecerea drumului specific românească, prin locurile special neamenajate, nu va fi o idee tocmai bună. Aşa cum nu s-a putut demonstra că Teo Peter se afla în taxi când a fost strivit, va fi greu de dovedit că eraţi în interiorul hainelor dumneavoastră când aţi fost parcurs de o coloană oficială.

Putin, de exemplu, va crede că mulţimea de pe margine, plecată de dimineaţă în căutarea unei zebre, îi pândeşte trecerea şi va şuiera: „Cum ard gazul românii, Dimitri, şi ce mult ne iubesc! Notează, să le mai creştem un pic preţul”.

Oprirea anarhiştilor la graniţă a fost o greşeală. Locul lor era aici, să ia notiţe, să vadă că globalizarea nu se opreşte opunându-i-te, ci tocmai primind-o cu plecăciuni. Cine să ne mai vrea dacă spunem „Da” din prima şi necondiţionat? Chiar guvernul ar fi trebuit să se ocupe de nişte inscripţii de-a lungul traseului oficial, nişte „Fuck NATO!” şi „Bush, go home!”, să-i facem să creadă că, în fond, nu suntem cu nimic diferiţi faţă de ceilalţi.

Aşa, de ce să ne mai globalizeze când suntem deja globecalizaţi? În România, un arbitru care aplică un banal regulament de fotbal e decorat, iar cel care are asupra lui pancarte anti NATO e oprit la graniţă, pentru că noi, spectatori de profesie, uităm că democraţia nu numai că permite, dar are în primul rând nevoie de libera exprimare. Aici nu se azvârl cocktail-uri Molotov, ci în cel mai rău caz brichete, şi numai la fotbal, domeniul nostru de maxim interes.

Şi ce se vor plictisi liderii NATO! De la o fereastră a Palatului Parlamentului, Bush şi Brown vor pândi dezamăgiţi mulţimea de gură-cască. „Dear Gordon, ce-am fost şi ce-am ajuns! De când sunt preşedinte nu mi s-a întâmplat să nu strige unul ceva de Irak. Mă simt mic şi inutil”. „Look, George, un demonstrant antiglobalizare cu un cocktail Molotov!”. „Pe naiba! Nu vezi că bea din el?”.

Pe o altă latură a clădirii, Sarkozy le va face cu mâna manifestanţilor ce vor fi alcătuit din cartoane nudul primei doamne a Franţei şi va lăcrima la traducerea versurilor: „Multiubită doamnă Carla Bruni / Model de renume internaţional / Toţi fiii devotaţi ai naţiunii / Omagiază nudul dumneavoastră epocal”.

La casă sau la bloc?

Casă, dulce casă

de Elena Georgescu

Există, oare, vreun scriitor care să fi descris vreodată un apartament de bloc aşa cum a făcut-o Creangă cu bătrâna casă din Humuleşti? Sau cineva care să poată povesti despre un luxos cartier rezidenţial cu măcar jumătate din patima cu care Borges vorbeşte despre mahalalele vechi din Buenos Aires?

Un apartament la bloc e doar o cutie lipită de o altă cutie. Din peretele care te separă de celălalt, tu ai partea ta, celălalt pe a lui. Cum ai păşit peste pragul uşii de la intrare, totul e la comun: scara, ghena, uscătoria, liftul. Forma de proprietate comună are o valoare simbolică. În afara apartamentului, fiecare deţine cîţiva metri pătraţi din amprenta blocului, dar acel spaţiu se află oriunde şi nicăieri. Există, e al tău în acte, dar nu poţi planta flori pe el şi nu poţi întinde acolo un şezlong.

În acelaşi timp, o casă este ceva concret şi o formă de proprietate personală nealterată. Omul trăieşte în apropierea pământului, pe care îl stăpâneşte în mod direct. O casă oferă şi dreptul la un spaţiu extern, intim, bucuria de avea o grădină, de a ieşi din casă desculţ, de a-ţi bea cafeaua dimineaţa la umbra unui copac. Până şi câinele are posibilitatea de a trăi aşa cum e normal pentru rasa lui, în aer liber, nu alintându-se  nefiresc în patul stăpânului.

Un vechi proverb românesc spune ca dacă nu sădeşti un copac, nu faci un copil şi nu ridici o casă, treci degeaba prin viaţă. Dacă stai la bloc, îţi rămâne, în principiu, o singură variantă.

Turnul de fildeş P+10

de Adrian Georgescu

Născut şi crescut în Bucureşti, locuind întotdeauna la bloc, am visat mereu să stau la casă. Transformarea acestui oraş, aflat într-o permanentă luptă cu el însuşi, ne face să ne revizuim până şi visurile.

Multe din vechile cartiere ale Bucureştiului au fost năpădite de clădiri agresive. Blocuri cu două etaje mai înalte decât media zonei parcă se sprijină cu coatele pe casele învecinate. Puţine zone au scăpat necontaminate de această ciumă, dar preţul unei case modeste cu o curte mică bate spre milionul de dolari.

Printr-o bizară răsturnare de situaţie, transportul în comun şi mersul pe jos au devenit soluţii mai relaxante şi mai eficiente de deplasare decât maşina personală. La fel, blocurile din rândul al doilea, ferite de zgomotul şi de praful arterelor principale, construite în anii 80 cu respectarea normelor antiseismice, reprezintă, în opinia mea, soluţii mai bune decât a-ţi construi o casă la 30 de kilometri de Bucureşti. Cazul Piperei, un gigantic bloc pe orizontală, cu palate înconjurate de smârcuri, este ilustrativ pentru acest tip cancerigen de urbanism.

Cred că etajele superioare încep să prezinte avantaje. De exemplu, în faţa blocului nostru se schimbă liniile de tramvai, iar în spate primăria ridică garajele. La etajul 1 este un infern, dar şase etaje mai sus nu e atâta zgomot, iar praful nu trebuie şters o dată pe zi. În plus, de sus poţi să vezi oraşul. Uneori, privit de la înălţime, chiar îţi creează iluzia că se poate trăi în el.

Cine va scoate brichetele din foc?

Avem un nou „moment zero” în fotbal. În sensul că măsurile adecvate de oprire a violenţei lipsesc cu desăvîrşire

„Bricheta e în birou la LPF”, scrie Gazeta şi deja te umflă rîsul. Parcă vezi bricheta anchetată de către conducătorii fotbalului românesc. „O să spui şi gazul pe care l-ai supt! Cine te-a introdus pe stadion? Cine te-a aruncat? Vorbeşte!”, şuieră un anchetator. „Priviţi, e deghizată! Are cămaşă de plastic”, arată altul. „Bine că a fost Bic şi nu Zippo”, conchide observatorul. „Lasă asta! Bine că n-a aruncat-o aprinsă. Ardeam toţi ca şoarecii”, sare un oficial.

Pe bune, nu e cam tîrziu pentru acţiuni de genul „Prinde bricheta, scoate-i gazul”? În orele de după meci, toţi aceşti lideri – pe care-i altfel îi vedem la fiecare buletin de ştiri – erau de negăsit. E ca şi cum preşedintele şi primul ministru, în cazul unui cutremur, şi-ar închide telefoanele mobile.

Imaginile prezentate pe postul Realitatea arată limpede un lucru. Cîţiva indivizi au aruncat cu obiecte în direcţia unui grup de oameni aflaţi pe o suprafaţă de doar cîţiva metri pătraţi. Erau acolo, pe lîngă arbitrul Deaconu şi asistent, jucători de la ambele echipe şi un medic. Cum e greu de crezut că lansatorii aveau un dispozitiv calibrat cu laser, care poate nimeri capul de arbitru de la 20 de metri, e clar că aceşti oameni vor arunca orice în direcţia oricui, cu riscul de a lovi pe oricine.

Ei pot fi, la nivel declarativ, suporteri ai unei echipe, însă de fapt nu le pasă de nimic. Deşi gesturile lor violente sînt făcute sub protecţia anonimatului, nimic nu îi deranjează mai mult decît propriul anonimat. Vor găsi mereu metode de a introduce proiectile în incinta stadionului: ascunzîndu-le în zonele intime, în tălpile false ale pantofilor, folosind carcase de telefoane mobile, pixuri, chei sau monezi.

Ce facem însă cu libertatea celor 99 la sută care nu vin la stadion pentru a se despărţi de brichete şi de telefoane mobile? Mai important decît scorul pe care comisiile îl vor stabili pentru Rapid – Steaua este rezultatul partidei dintre aceste categorii. Altfel, publicul majoritar va tinde să devină facţiune, iar gaşca majoritate.

Ce e de făcut? De exemplu, să ne îngrijorăm mai puţin după producerea evenimentului, în zeci de talk-show-uri televizate şi de ediţii speciale. Privindu-le, orice „lansator de obiecte” se va simţi important şi va crede că gestul lui chiar înseamnă ceva. Ca urmare, va putea oricînd fluiera sfîrşitul meciului din tribune, cu o brichetă.

Apoi, ar fi bună o campanie împotriva violenţei, dar nu cu patroni, investitori, acţionari şi finanţatori. Aceşti oameni au exact aceeaşi mentalitate ca agresorii din tribune, doar că nu aruncă obiecte, ci vorbe, ameninţări şi insulte. Degeaba ar spune, de exemplu, domnii Iancu, Becali sau Borcea „Stop violenţei!”, cît timp ei o generează în mod constant, degeaba ar scrie presa „Terminaţi războiul!”, cît timp cuvîntul „război” a fost ani de zile nelipsit din titluri, atît în ziare, cît şi pe micul ecran.

Dacă însă nişte jucători aprigi în teren, dar normali în viaţa de zi cu zi – precum Rădoi, Marius Constantin, Alexa sau Mărgăritescu – ar susţine împreună acest demers, lucrurile s-ar putea schimba. Deşi unii au făcut gesturi de incitare sau violente, măcar lor li se pot găsi scuze. Pînă la urmă, fotbaliştii rămîn singurii oameni credibili din această activitate, care s-a ridicat în primul rînd prin munca lor. Şi ei conştientizează faptul că s-a născut o categorie de public pentru care nu mai contează atît de mult să nimerească un adversar sau un arbitru, cît să nimerească pe cineva.

Nu e drept să le cerem jucătorilor acest lucru – pentru că ar însemna să scoatem din foc, cu mîna altora, nu doar nişte castane, ci nişte brichete care stau să explodeze -, dar e necesar. A sosit vremea ca ei, în primul rînd, să-şi recupereze meseria, a sosit vremea ca actorii principali să vorbească, iar figuranţii care au creat, încurajat şi acceptat acest spectacol, doar pentru a deveni vedete, să mai şi tacă.