sunt unul dintre ăia doi români din trei care duminică nu au votat. Acum, preşedintele mă trage de urechi, iar moraliştii îmi bat obrazul că nu am spirit civic. Eu cred totuşi că şi noi, cei doi, deşi n-am votat, ne-am exprimat opţiunea la fel de clar ca şi al treilea.

Poate am început să avem simţul penibilului. Personal, mi-e frică să nu ies din secţia de votare, iar cineva să-mi spună: „Zâmbeşte! Ai fost la camera ascunsă. De 17 ani eşti subiectul unui reality-show”. Nu mai plătesc bilet la acest film prost şi cu final previzibil care a devenit viaţa noastră, o producţie sinistră în care figuranţii au salarii de vedete, iar interpreţii rolurilor principale se fugăresc de un an pe la televiziuni ca Tom şi Jerry.

Sau, cine ştie?, poate am început să ne respectăm într-atât încât să nu mai lăsăm de la noi până nu rămâne nimic. Să votezi la nesfârşit răul cel mic e ca şi cum ai fi obligat să bifezi moartea cea mai convenabilă. „Cianură, revolver, frânghie sau picătura chinezească? Aplicaţi ştampila în interiorul dreptunghiului”. „Spune-ţi părerea, un surd o va asculta cu maximă atenţie!”. Dacă în 1989 am vrut dreptul de a vota liber, acum unii îşi asumă libertatea de a nu vă vota pe voi. Ce pierdem? Mai rău nu poate fi. 

Vreţi să ştiţi adevărul, domnilor politicieni? Sunteţi de nevotat. Aşa că am decis să mă reprezint singur. Dacă vreţi ceva de la mine, chemaţi-mă la negocieri. Vreau toate portofoliile, nu vă mai las nimic. Am învăţat lecţia voastră politică. Dacă, aşa cum ne-aţi demonstrat zilnic, există veşnic două Românii, fiecare cu mâinile în gâtul celeilalte, de ce nu le-am împărţi altfel, cea a votanţilor şi cea a nedemnilor de a fi votaţi? România mea poate avea şi alte graniţe, între talpa pantofului şi ultimul fir de păr din creştet, să se împace excelent cu toate celelalte 23 de milioane, dar voi, domnilor politicieni, voi aţi dispărut de pe hartă. Asta e noua geopolitică.

Şi n-o fac pentru că nu-mi pasă, ci tocmai pentru că-mi pasă. Când va apărea unul în care să mă pot regăsi într-o oarecare măsură, voi reveni la urne. Până atunci, nu-mi permit luxul să vă trimit pe nici unul să mă reprezinte în Europa. Reprezentaţi-vă pe voi, eu mai degrabă mi-l asum pe Mailat. Şi nu sunt dezamăgit, ci, în fine, liniştit. Dezamăgit am fost de câte ori am votat şi nu s-a schimbat nimic. V-aţi rotit ca figurinele unui orologiu dintr-un turn de fildeş, cu braţele mişcându-se mereu mecanic spre propriile buzunare. Ne-aţi tratat ca pe nişte păpuşi gonflabile, dar şi acestea se dezumflă când le înţepi.

Ne-aţi convins prin minciună, ca vânzătorii ce aştern pe tarabă aparate stricate, imposibil de probat, oameni care trag de tine să cumperi, apoi îţi râd în spate că au mai păcălit un prost. Ofertele voastre sunt nişte perpetuum imobile strălucitoare, sigilate şi cu certificate de garanţie falsificate, iar atelierul de reparaţii ia-l de unde nu-i!

Idealul democratic pentru această ţară nu este o prezenţă de 100% la urne – pe care o veţi atinge doar dacă vom decide în unanimitate să ne incinerăm -, ci una de 0%. Să fie o zi în care noi să stăm acasă, urmărindu-vă din spatele ferestrelor cum treceţi, încordaţi şi din ce în ce mai neliniştiţi, pe străzile pustii ale oraşului, ca într-un western care se apropie de momentul duelului. Să nu vă filmeze nimeni votând la „Jean Monnet”, iar voi să vă panicaţi uşor, „Parcă lipseşte ceva. Unde sunt ceilalţi?”, să vă mânaţi limuzinele spre televiziuni, să năvăliţi în studiourile talk-show-urilor, dar nici acolo să nu fie nimeni, lavalierele să spânzure peste mese, ochii camerelor să fie stinşi, „Ce dracu’ se întâmplă aici?”, şi numai ecoul vorbelor voastre false din trecute emisiuni să vă răspundă, să scoateţi disperaţi telefoanele din buzunare, să formaţi numere ca să cereţi socoteală, dar să vi se refuze toate apelurile, apoi să vi se refuze toate recursurile, când uşile se vor închide singure, iar vocea Judecătorului se va auzi: „Rânjiţi! Vă aflaţi în camera ascunsă. De 17 ani sunteţi subiectul unui reality show, iar acum v-am eliberat înăuntru”.