Toți se plâng de cât este de greu să filmezi astfel de secvențe. Doar Hugh Grant e sincer.
“Demnitatea ta este intactă în sensul că e îndesată într-un săculeț de culoarea pielii” – Jamie Dornan, “Fifty Shades of Grey” (2015)
“Mi-am spus: «OK, voi gestiona chestia asta. Mă dezbrac în ultimul moment, iar între filmări pun repede hainele la loc». Apoi realizezi că de câte ori îți pui halatul, se șterge fardul de pe corp, iar asta înseamnă 20 de minute în plus pentru refacere. Cum se întâmplă în general în viață, din secunda în care te detașezi de toate acestea, treaba devine, îndrăznesc s-o spun, hazlie” – Anne Hathaway „Love & Other Drugs”, (2010) Continue reading
Din același motiv pentru care n-aș merge la Judas Priest fără Rob Halford. O trupă de rock nu e o echipă de fotbal, să alături pe oricine oricui, iar publicul să aștepte noul atacant-minune venit de la echipa din orașul vecin.
Deși ar putea părea o sarcină plăcută, filmarea acestor secvențe este, susțin majoritatea actorilor, foarte dificilă. Se spune că pentru 15 secunde de amor pe ecran sunt necesare aproximativ șase ore de filmare. 
Secvențele cu fotbalistul Patrick Ekeng pus ca un sac de cartofi pe o targă și dus spre o ambulanță lipsită de defibrilator reprezintă radiografia noastră în acest moment. În alte țări, apropiate geografic, sunt defibrilatoare pe stradă. Gândiți-vă doar la acest fapt: Patrick se afla la câteva sute de metri de unul dintre cele mai importante spitale din România, dar n-a avut nici măcar „șansa” de-a fi infectat din cauza unui produs diluat.
Această poveste a apărut pentru prima oară în 1918, când Mary Pickford susținea un turneu în Marea Britanie. Potrivit ziarelor englezești, actrița canadiană i-ar fi povestit lordului Desborough că prietenul ei Charles Chaplin participase la un concurs de imitatori ai săi în California, în care ocupase doar locul al douăzecilea (foto). Povestea reapare de atunci în presa mondială, în diferite versiuni – locul ocupat de Chaplin variază între 3 și 27 -, dar nu există o sursă credibilă a acestei întâmplări în presa californiană din anul 1918. 
De-a lungul secolului trecut, au existat momentele-cheie în care istoria filmului și-a schimbat cursul sub influența unei invenții tehnice revoluționare. Primul film sonor, „The Jazz Singer” (1927), era doar o peliculă mediocră de care lumea își amintește doar pentru că a fost cea dintâi în care se auzea vocea umană. Mulți dintre marii artiști ai filmului mut au resimțit atunci șocul, au descoperit că expresivitatea, mimica și gesturile exagerate ce ar fi trebuit să însoțească acțiunea nu mai erau suficiente. Noi talente deveniseră necesare: voce, timbru, dicție.