Un text mai lung de 10-12 rânduri a devenit deja un chin pentru cititorul obişnuit. Odată sărit acest pârleaz, ceva începe să se agite la interior. Apare o grabă de nestăpânit şi privirea o ia la goană peste şirurile de semne tipografice, ca un hoţ prins la furat pe câmp.

Când omul precipitat urmăreşte un film, dac-au trecut 10 minute şi încă n-au fost trei explozii şi două răsturnări de situaţie, e cu degetul pe butonul de Fast Forward. Când citeşte – dacă citeşte -, caută înfrigurat liniuţele de dialog sau orice alt semn care ar întrerupe monotonia geometrică a textului.

Vrem esenţialul şi-l vrem acum, să fim extraşi din monotonie şi paraşutaţi într-o lume a senzaţiilor tari. Simţim că nu suntem distraţi suficient. Vi se va părea că termenul „distrat” nu e cel mai potrivit. E însă mai bun decât englezescul „entertained”, căci descrie perfect rezultatul procesului. La capătul satisfacerii compulsive a tuturor acestor dorinţe, exact asta obţii: o persoană distrată, veşnic nemulţumită, care nu se poate concentra, care nu mai poate alege, grăbită să treacă mai departe.

De aici vine şi mania de-a prescurta totul, până şi cuvintele folosite în comunicare, că e scrisă ori vorbită. Sau zapparea telecomenzii: uneori, degetul dictează schimbarea după doar o secundă, chiar înainte ca mintea să o ceară, ca un mic dictator imposibil de mulţumit.

În experimentul pavlovian, câinele saliva când se aprindea lumina ce anunţa venirea hranei. Astăzi, un hamster aleargă continuu în cuşca rotativă din interior, cu iluzia că merge mai departe. Stăm însă pe loc. Toate aceste lucruri care se fac din dorinţa de-a câştiga timp duc, până la urmă, la pierderea lui, căci important nu-i timpul în sine, măsurat în secunde sau ani, ci sedimentele pe care le lasă trecerea lui.