Anglia nu se va preda niciodată. Imperiul ei, peste care soarele obișnuia să nu apună, se va transforma în scorțișoară ori în frunze de ceai, dar ei vor rămâne la fel de încăpățânați în a considera fish&chips un fel sățios de mâncare.
Pentru prima oară, Rooney a apărut îmbătrânit, cu acel inel delicat în jurul unei priviri care deja se pregătește să se îndrepte în urmă. E ultimul purtător al unui blestem dinastic, ca un Jon Snow colindând stadioanele lumii în fruntea unei armate de umbre, fără să fi ridicat vreodată deasupra capului un trofeu al națiunilor. Le urmează lui Shilton, Keegan, Wilkins, Sansom, Bryan Robson, Barnes, Lineker, Gascoigne, Shearer, Beckham, Gerrard, același șir cu cel al portretelor de regi de la National Gallery și cu chipurile aureolate de reflectoare de pe afișe ale vedetelor rock. Keegan, de pildă, a fost un Roger Daltrey al gazonului. Gascoigne, un Johnny Rotten. Continue reading →