Finala se joacă sâmbătă

Doar două echipe au arătat până acum forța necesară pentru a lua titlul european: Germania și Italia.

Croații au scăpărat precum chibriturile umede. Anglia? Demisionarilor din UE le-ar fi prins bine un antrenor. Belgienii sunt o încântare pentru ochi, însă Miss Popularitate are puține șanse să fie frumoasa Europei. Polonezii? Ca stil, sunt niște nemți mai mici, fără însă a avea victoria în ADN. Francezii au doi jucători care pot decide un meci: Payet și Griezmann, dar atât. Numai două echipe au arătat până acum forța necesară pentru a lua un titlu european. Din păcate, ele se vor întâlni în sferturile de finală. 

Germania. Îl priveam pe Draxler la golul al doilea împotriva slovacilor, un compas uman măsurând un unghi astral ce părea deschis special pentru el. Era calm, singur, un învingător. Tot meciul s-a distrat cu fundașii slovaci.

Artiștii nemților, când i-au avut – de pildă, Pierre Littbarski -, erau eleganți, rafinați, lipsiți însă de măreția pe care ți-o dă eșecul. Julian Draxler, de pildă, împărtășește cu Littbarski prenumele cu alură franceză, urmat de numele teutonic, ca o bonetă așezată șic peste breton, dar cu bordură de metal.

Nu cu mult timp înainte, la niște kilometri distanță, Shaqiri pierduse pământul de sub tălpi pentru a se azvârli ca un cosmonaut în eterul lipsit de gravitație. Pentru un om normal nu există o asemenea soluție; alfabetul ideilor umane exclude să tragi din foarfecă de la 16 metri. E ca și cum ai arunca în timpul unui meci de baschet, mingea de la centrul terenului, cu spatele și cu o singură mână, spre coș. Ce diferență între nebunia lui Shaqiri și geometria ghidușă a lui Draxler!

Germania este ghidul „Zece pași simpli de urmat pentru a deveni campion”. Singur, cu prietenii, cu vecinii de pe scară, cu oricine. Totul pare ușor la ei: aici e magia. Urmăriți-i, de pildă, pe faza de repliere, după ce pierd mingea: ei știu că e a lor și că pierderea este ceva temporar.

Asta până ce întâlnesc Italia, care le pune zahăr în benzină, cum s-a întâmplat la absolut toate întâlnirile celor două selecționate de la turneele finale. Macaronarii îți lasă mingea: au cu-adevărat treabă cu ea o dată sau de două ori în timpului unei partide. Sau, mai bine zis, până acum așa se întâmpla. Antonio Conte a făcut din apărare un atac mascat. Este ca o fel de aikido pe terenul de fotbal: Italia transformă arma ta într-un pistol cu capse și te face să-l înghiți.

Pe Ibrahimovici, singurul om periculos al suedezilor, l-au înfășat fundașii lui Juve. Cu belgienii, echipa s-a întins leneș ca o mâță și a dat o dată cu gheara. Pe spanioli i-a așteptat sus, feliindu-le pasele înainte de centrul terenului. A fost un fotbal viu și inteligent care, deși spaniolii au dominat deseori și au avut ocazii de gol, avea forța demonstrațiilor din problemele de geometrie: știai că totul curge către un adevăr inevitabil.