Câteva echipe se anunță deja ca favorite pentru câștigarea Euro 2016. A începe enumerarea fără Germania e ca și cum ai vorbi despre punk și n-ai aminti de Sex Pistols. O altă favorită este Polonia, care și-a demonstrat forța în meciul direct cu nemții, o ciocnire între berbeci ce păreau că se vor da cap în cap până la sfârșitul lumii.
Evident, deși generația lui Xavi s-a retras, există Spania, în continuare cu o putere de accelerare extraordinară, capabilă să-și jumulească adversara în doar câteva secunde. Și Croația poate fi o surpriză – prea dependentă totuși de Modric și, aidoma lui, prea sensibilă -, dacă mijlocul ei mlădiu se va armoniza cu Mandzukic, care în atac pare deocamdată un cuc ieșind din ceas la ore nepotrivite.
Totuși, echipa cea mai interesantă în acest moment mi se pare Italia, care a revenit la stilul ei pragmatic. Adversarele de pe “Bătrânul continent” îi priesc: dacă la ultimele două campionate mondiale a părăsit competiția din grupe, la cel din urmă “european” a ajuns în finală. În cazul ei, asemenea unui tablou, trebuie să ne îndepărtăm puțin pentru a-i sesiza forța și frumusețea, ca în filmul în care vedem cum acționau italienii în defensivă în fața belgienilor – ca niște particule disciplinate de un câmp misterios.
Dintre mijlocași, Conte nu-i are la dispoziție pe Verratti și pe Marchisio, motoarele avionului. Pe Montolivo și Jorginho i-a lăsat acasă. Pirlo nu e nici el. Ca atacanți, nu există în lot niciun goleador consacrat la alte turnee finale, dintre Pelle, Immobile, Eder, Insigne, Zaza. Dar vreți să știți ceva? Nici Paolo Rossi în 1982, nici Schilacci în 1990 nu veneau pe cai mari la turneul final: acolo au explodat și-au devenit eroi. Selecționerii italieni parcă au nevoie de probleme de lot pentru a scoate din joben mari echipe, așa cum marii regizori ai Cizmei au făcut din mizerie un lut expresiv și fermecător.
“Catenaccio n-a fost inventat de Gianni Brera, după cum mahalalele din jurul Romei n-au fost create de regizorii filmelor neo-realiste. Sunt parte din spiritul italian” – Pier Paolo Pasolini
Să-i privim în oglindă cu marii lor rivali europeni, germanii. În amicalul direct de la sfârșitul lunii martie a acestui an, aceștia i-au spulberat pe macaronari cu 4-1. De-a lungul vremii, au câștigat de trei ori campionatul european, italienii doar o dată; cu toate acestea, nemții nu i-au învins niciodată pe peninsulari la un turneu final, fie el de campionat mondial sau european. Niciodată, în opt întâlniri directe.
„În capul fiecărui jucător german era faptul că nu putem înfrânge Italia la un turneu final” – Philipp Lahm, după semifinala pierdută de la Euro 2012
O altă dovadă de forță: de-a lungul vremii, italienii au pierdut doar două partide eliminatorii la turneele finale de CM în timpul regulamentar de joc: finala din 1970 în fața Braziliei lui Pele și în 1986, în fața Franței lui Platini. Vedete au avut mai puține, echipe solide mereu. Alte formații arată ca niște trupe rock; Italia e ca o orchestră simfonică, unde dirijorul, mai puțin expus publicului, creează și modifică din mers. La CM 2006, de pildă, Lippi (zis și “Stoichiță” :) ) a utilizat cinci sisteme diferite de joc, uneori schimbând așezarea în timpul aceleiași partide. Cele mai multe sisteme de joc s-au născut în Peninsulă: catenaccio, preschimbat apoi în Zona Mista, pressingul total al lui Sacchi sau reinventarea “falsului număr 9” aparținându-i lui Spalletti.
“Italienii își pot ajusta jocul ca nicio altă echipă din lume. Sunt niște iluzioniști” – Joachim Löw
Italienii sunt pe locul al cincilea la Euro 2016, ca vârstă medie a componenților lotului, cu 28,42 ani. Nouă jucători au peste 30 de ani, șapte sub 25: împreună alcătuiesc cea mai sudată și mai eficientă trupă. Cu mișcarea aceasta lenevoasă de pisică, o dată te zgârie, apoi amorțesc jocul, în fața defensivei juventine.
Știți ce declara Buffon înaintea meciului cu Suedia? “Ibra? Cu Barzagli, Bonucci și Chiellini în față, sunt liniștit”. Așa a fost: Ibrahimovici a avut o singură mare ocazie de gol, pe care a ratat-o. De partea cealaltă, Eder a zvâcnit spre sfârșitul partidei printre cei de la ABBA și n-a iertat.
Nu știu, zău, cine le va putea da ușor gol.
Cine crezi ca va vra castig de cauza intr-un duel Spania- Italia?
Si, pentru ca tot vorbim de Euro, acum euro are acelasi numar de echipe ca Mondialele de acum 20 de ani. Nu cred ca era nevoie de asta. In 1984, erau 8. Crema. Acum..dupa 36 de meciuri, pleaca acasa 8 din 24. Ce parerea ai?
*ar avea
Salve, Tatik”U”!
Acum patru ani, Spania a bătut clar în finală, cu 4-0, dar de atunci Italia s-a schimbat, iar Spania parcă a scăzut. Greu de spus, dar parcă aș alege totuși Spania.
Recomand,in Daily Telegraph,elogiul lui Ancelotti la adresa lui Conte.
@cabrera:
Dă și mata un link. “Dă un ordin, dă ceva”.
Nu sunt pe facebook dar pe google,cele 3 sunstantive proprii ar trebui sa fie suficiente,e o introducere in managementul unei echipe.
Salut Adrian.
Ma pui intr-o situatie imposibila : singurul ziarist (de sport sau de orice altceva)pe care il citesc oricand cu placer, scrie un articol pozitiv despre aceasta rusine de echipa care se numeste echipa nationala a Italiei. Mereu s-au tarat pur si simplu si au ajuns in fazele superioare ale competitiilor, taras presarat din belsug cu simulari penibile, proteste de-a dreptul nesimtite, goluri norocoase, provocari grosolane ale adversarilor – vezi celebrul caz materazzi – ZIDANE. Nu joaca nimic, dau goluri norocoase apoi trag de timp intr-o mainera greu de imaginat, si pana la urma castiga inclusive turnee finale numai ei stiu cum.
Asa cum exista fotbal American, fotbal Australian si mai stiu eu ce fel de fotbal, ar trebui facute competitii separate de fotbal Italian. La aceste competitii ar trebui sa castige cine simuleaza cel mai bine, cine protesteaza cel mai convingator – vezi celebrul gest cu degetele impreunate si impinse inainte si inapoi – simbolul competitiilor ar trebui sa fie Inzaghi, iar pe fruntea tuturor jucatorilor ar trebui tatuat : FUNDAS. Ar mai trebui organizat ca la all-star game-uri – competitie speciala de plonjat in careu si de protestat la arbitru.
Poti sa schimbi si zece sisteme intr-o repriza – daca rezultatul este acel fotbal respingator – mai bine ne lipsim.
In loc de concluzie – chiar si despre Italia si tot a fost un articol foarte bun.
@Cosmin:
Mulțumesc pentru postare și pentru aprecierile tale :)
Fiecare stil de fotbal are cumva farmecul lui. După vreo trei beri, îmi place chiar și cel nord-irlandez :D
În cazul italienilor, nu pot să nu apreciez felul în care își închid adversarii și meciul, atunci când vor. E și asta o estetică.
Noi să fim sănătoși!
Cred ca iti trebuie o virsta si ani multi de vazut fotbal de tot felul ca sa apreciezi cu adevarat arta apararii all’italiana . E si de de gustibus of course dar as mai zice ca primele 70 de minute cu belgia au fost in entuziasmul ala frenetic aproape de perfectiune . Mi-au adus aminte de o alta italie superba si nu asa de cinica precum altele ,probabil de aia nici n-au cistigat atunci . Cea din argentina 78 cu bettega si causio . Cred ca pina si batrinul AG era prea mic atunci ca sa-si aminteasca so no expectations at all.
the_kop:
Nu, nu, e primul mondial pe care l-am văzut. Îl țin bine minte. Nu apăruseră încă antenele de bulgari, că se difuza la TVR. Am ținut cu Argentina pentru că Kempes avea părul lung. Am fost fan Bettega, mi se părea că seamănă puțin ca stil și ca figură cu Marcel Răducanu.
Ehe,si daca zic ca va fi Anglia in stare sa ii bata?
Simt ca e campionatul Angliei…poate totusi nu simt,dar imi doresc :)
AG@ uite de aia i love you so much . de aia si de altele , gen ‘ un cuc iesind din ceas la ore nepotrivite ‘. fucking hell :)))))
@Uapxela:
Să sperăm, prietene, să sperăm, dar cred că sperând vom rămâne.
Imi place Italia, dar trebuie sa recunosc ca in finala o sa tin cu Romania!
Acum ca noi am fost eliminati nu mai are cine opri Anglia din drumul catre titlu :D