Portugalia, campioana plictiselii

Înțelegem de ce s-a făcut un turneu final cu 24 de echipe în loc de 16 echipe: mai multe formații la start, mai multe meciuri – 51 față de 31 -, mai mulți suporteri, deci încasări mai mari. Asta e: unora le place vinul îndoit.

Putem înțelege și de ce echipa gazdă, pentru încasări cât mai consistente, trebuie să meargă cât mai departe, iar pentru asta i se scot în cale adversari cât mai slabi, arbitri amabili ori meciurile ei sunt programate în același oraș. A fost cazul la multe turnee finale, la CM1990 pentru Italia, la CM 1994 pentru Statele Unite, a CM2002 pentru Coreea de Sud și în multe alte ocazii. 

Dar nu e normal să ai Germania – Italia în sferturile de finală și Portugalia – Țara Galilor în semifinale. E ca și cum Massive Attack ar cânta în deschidere la Holograf. Iar totul a pornit de la sistemul cu șase grupe din care au ieșit 16 formații în optimi. Cel mai simplu și mai corect era să fie opt grupe de trei echipe dintre care să se califice primele două clasate. În optimi juca apoi locul 1 dintr-o grupă cu locul secund dintr-o altă grupă și gata. Fără permutări, fără aranjamente și mai ales fără „sau” când vine vorba de țintar.

Mulți au spus că traseul bun era făcut pentru Franța, care, după ieșirea din grupe, a întâlnit Irlanda și Islanda, dar adevărul este că Portugalia a fost adevărata profitoare. Calificați in extremis de pe locul 3 din grupa F, lusitanii au prins o neașteptată câștigătoare a grupei D, Croația, apoi au eliminat la fel de norocos Polonia, în niște partide frumoase ca limba rusă. Nu au câștigat, până la semifinală, o singură partidă în timpul celor 90 de minute de joc.

Deși e formată din mulți fotbaliști prieteni cu mingea, Portugalia este selecționata plictiselii. Meciurile ei arată ca niște talent-show-uri unde concurenții sunt siliți să execute chestii la care nu se pricep: scamatorul cântă operetă și violonistul tunde pisica.

De fapt, Portugalia a învățat lecția Greciei de la Euro 2004, în fața căreia a pierdut atunci finala. Vă amintiți, poate, acel îngrozitor turneu final, când urâta satului a câștigat titlul de Miss. Anii au trecut. Portughezul Fernando Santos a antrenat Grecia la Euro 2012 și la CM 2014. Poate vă amintiți și jocul fermecător al acestei selecționate din perioada mandatului său. Personal, aș fi preferat să-mi petrec timpul pe scaunul dentistului decât să văd Grecia jucând.

Din septembrie 2014, Santos a preluat selecționata patriei sale, căreia i-a imprimat același stil frumos ca o constipație. Ce joacă ei nu e fotbal, ci prelungirea infinită a așteptării, sabotarea oricărei mișcări a adversarului. Nu cu frumusețea hipnotică a Italiei, ci cu cinismul celor lipsiți de haz și de măreție. După cum spunea cineva pe Facebook, „Decât să dai cupa unei echipe precum Portugalia, mai bine o reportezi pentru ediția viitoare”. Sau, alt prieten: „Vă rog să numiți voi un alt sport, in afară de fotbal, în care poți câștiga fără sa joci nimic. Ăsta e Eurovision, nu e sport”.

Iar acum, îmi pare rău, voi fi subiectiv. Sper ca Germania să răpună această Franță care n-a întâlnit până acum un adversar serios și, în finală, să le dea vreo opt goluri portughezilor, să le sară gelul din cap.

Ar fi ceva terapeutic, pentru binele fotbalului.