Pro și contra mersului cu bicicleta prin București

cyclist_car_wide

Mica terapie de fiecare zi

de Corina Georgescu

Sunt multe motive pentru care bicicleta este mijlocul de deplasare cel mai indicat prin oraș. În primul rând, am cronometrat: în timpul orelor de vârf, ajung aproape în același timp la cabinet dacă merg cu bicicleta sau dacă iau cu mijloacele de transport în comun. Automobilul aproape că iese din discuție. Ce înseamnă să mergi cu mașina prin București? Să te izolezi de ceilalți, să te enervezi pe ceilalți, să fii singur într-o cutie de metal și sticlă. Continue reading →

Ne trebuie o femeie

Nu poţi să mergi cincizeci de metri prin Bucureşti fără să-ţi sară în faţa ochilor o plăcuţă pe care scrie „Lucrare realizată cu sprijinul Primarului sectorului n, Xulescu”. Sau „cu voia primarului …”, „…sub îndrumarea…”, „… la iniţiativa…”, „din bunăvoinţa”, „… la comanda”. Aşa cum marile catedrale au pus la vedere numele întemeietorului, în Bucureşti, aproape fiecare gărduleţ sau bătător de covoare consfinţeşte nemurirea vreunui Mecena din bani publici. Mai lipsește să vedem aceste nume dăltuite în rahații de câine.

Din punct de vedere istoric, procedura nu e nouă: se pare că şi în Egiptul Antic existau anunţuri cu „Piramidă construită de Kheops şi recondiţionată termic de Mikerinos”, dar acestea n-au învins trecerea mileniilor. În Capitală e invers: anunţul se prezintă mult mai durabil decât opera, pare că se va putea citi şi atunci când metrul pătrat de asfalt deasupra căruia a fost aninat va fi din nou sfărâmat de pickhammere.

E unul dintre motivele pentru care mi-ar plăcea ca o femeie să fie primar general. Bărbaţii nu au numai obsesia dimensiunilor vaste, ci şi pe aceea a veşnicei erecţii. O doamnă n-ar străpunge Dealul Filaretului doar pentru a-şi dovedi potenţa edilitară la o vârstă înaintată, n-ar visa la autostrăzi suspendate, nu s-ar lăuda cu metrii şi kilometrii pe care i-a dat în folosinţă. În principiu, dacă aţi observat, ele tac şi fac, la o săptămână după ce ţi-ai impus punctul de vedere într-o dispută conjugală, vezi că a rămas ca tine, dar s-a făcut ca ea.

Aşa s-ar rezolva şi multe dintre disputele din Consiliul General, unde se întârzie o sumedenie de lucrări. Toţi ar pleca acasă convinşi că ideea doamnei primar de a colora blocurile în lila a fost definitiv îngropată, până când s-ar trezi cu câteva bulevarde vopsite . „Ce-i asta? N-am respins culoarea lila?!”, ar urla vajniciii consilieri. „Vai, câtă nepricepere! E fuchsia, domnilor, nu lila…”. Gândiţi-vă însă că nici măcar asta n-ar fi mai rău decât experimentele cromatice făcute în Rahova de impresionistul flamand Van Ghelie.

Ăsta e felul nostru, al bărbaţilor: dacă fapta nu-i urmată de laudă, degeaba e. Se întâmplă ca-n bancul următor, ilustrativ pentru formele împlinirii masculine. „Dintr-un naufragiu se salvează doar un român şi Jessica Alba. Cu ultimele puteri, cei doi ajung înot pe ţărmul unei insule pustii. Zilele trec una după alta, ei încep să trăiască împreună pe insuliţa care se dovedeşte un mic paradis, cu toate cele trebuincioase vieţii. Totuşi, după vreo trei luni, el devine din ce în ce mai trist. Se plimbă ore în şir pe ţărm, oftând şi privind spre zare. Superba actriţă vine lângă el şi începe să-l descoasă: «Ce e, dragul meu? Pot să te ajut?», «Nu»», răspunde el, oftând lung. «Totuşi, suntem numai noi aici, dacă nu vorbeşti cu mine, atunci cu cine?». «Bine», zice el. Îi dă pălăria lui, îi desenează o mustaţă şi încep să se plimbe pe plajă. La un moment dat, se întoarce spre ea şi o întreabă: «Auzi, moşule, ştii pe cine … eu aici de vreo trei luni?»”.

Cam aşa-i şi cu primarii noştri. După ce că ne …, mai pun şi plăcuţe cu numele lor, să nu uităm.

Mărirea şi decăderea unor trotuare

Pe vremea primarului Videanu, un studiu foarte scump arăta un lucru pe care mulţi locuitori din Bucureşti l-ar fi putut spune gratis: capitala are nevoie de o reţea modernă de metrou. Nu s-a făcut, de-abia acum se vorbeşte de o magistrală care să ajungă în Drumul Taberei, în timp ce nordul ar putea primi una doar când va deveni sudul Ploieştiului.

În continuare, acest oraş este gândit de parcă în el ar trăi milioane de automobile şi de clădiri, iar omul ar fi un fel de oxiur tolerat în organismul vast de beton şi asfalt. Discutăm despre parcări, aproape deloc despre parcuri, despre „diametrale” şi autostrăzi zburătoare, nu despre pieţe centrale, închise circulaţiei rutiere, în care lumea să se strângă, căci un oraş nu reprezintă doar un teritoriu parcurs de la nord la sud sau invers, ci şi o comunitate. Parcă bucureşteanul s-ar fi născut într-o clădire de afaceri sau pe bancheta din spate a unei maşini. Pentru imaginea noastră, a te urca în automobilul personal e ca şi cum ai accede pe un tron. În alte oraşe mari, oamenii folosesc de nevoie maşini mici, aici e la putere inutilul şi poluantul SUV împărătesc. Aşadar, parafrazând cuvintele lui Henric al IV-lea, „Micul Paris” nu are nevoie de o liturghie rutieră, ci de taxarea celor care şi-ar permite luxul de a străbate zonele centrale în litiere.

Astăzi, pietonii sunt membrii unei secte aflate la marginea legii. Se strecoară temători printre clădiri şi maşinile parcate, căci nu există teritoriu care să fi suferit atâtea mutilări ca trotuarele bucureştene. Colac peste pupăză, aici au fost alungaţi şi bicicliştii, pe care, dacă nu-i omoară poluarea, o face portiera deschisă de un şofer grăbit.

În această ciopârţire sistematică, de o singură înnoire au parte trotuarele, anume de borduri prezentabile şi perisabile, care se trec mai repede decât ghioceii. Pe viitor, e foarte posibil să fie alcătuite doar din cei 20 de centimetri marginali, pe care să facă echilibristică laolaltă pietonii şi bicicliştii. Două luni pe trimestru, cât timp bordurile vor fi schimbate, oamenii îşi vor căuta trasee alternative, prin magistrale subterane care să unească pivniţele blocurilor, ori traversând agăţaţi snopurile de 20-30 de cabluri care unesc stâlpii de beton.

Nici măcar despre damele de consumaţie nu mai poţi spune că fac trotuarul. Spaţiul devenind minuscul şi neofertant, s-au mutat după şirul maşinilor parcate, în plină stradă, stârnind blocaje de circulaţie mai ceva ca agenţii de la Brigada Rutieră.

Un leş cu monede pe ochi

De vreo 30 de ani, Bucureştiul atacă verticala ca un beţiv ridicat, doar el ştie cum, de pe caldarâm.

Opera lui Ceauşescu continuă, dovedindu-se astfel că nu e nevoie de un program pentru a distruge. Mai întâi, au fost pereţii-cortină din sticlă, urgia estetică a anilor `90, prin care s-au înălţat o sumedenie de construcţii în zone nepotrivite, gătite ca nişte globuri de discotecă sau ca nişte băi întoarse cu interiorul în afară. După ce bolta a fost înţepată abuziv în diverse locuri, a început asaltul asupra fiecărui metru pătrat, clădiri triunghiulare sau lamelare ameninţând să spargă asfaltul cu prorele lor.

Este atâta publicitate stradală, de parcă sărăcia ar fi singurul lucru pe care mai putem să-l vindem. Blocurile au fost drapate în giulgii cu reclame, ce înlocuiesc urâţenia fadă a paralelipipedului comunist cu mesajul ţipător al vânzării cu orice preţ. Panouri dreptunghiulare imense sunt plasate în curţi, plasturi pe gurile unor case ce nu mai pot vorbi despre frumuseţea lor.

Dacă ar exista vopsele de exterior fosforescente, le-am folosi fără ezitare. Dacă tehnologia de construcţie a clădirilor rotitoare ar fi un pic mai ieftină, acestea s-ar oferi privirilor în fiecare intersecţie. Unde este albul, unde sunt tonurile discrete? Avem hoteluri verzi cu stele cât pepenele, faţade imitând bronzul, case de culoarea gălbenuşului. Nuanţa tutelară a capitalei moderne e însă un grena obosit din naştere. O regăseşti pe majoritatea noilor clădiri de câteva etaje din cartierele vechi, dar şi pe cele mai multe blocuri recondiţionate termic. În cazul primei categorii, acest grena scaldă de-a dreptul clădirea, căci detaliile arhitecturale vopsite într-o culoare de contrast au dispărut. Prin făloşenia lor, mai înalte cu cel puţin un etaj decât casele din împrejurimi, seamănă cu nişte sergenţi de stradă îmbrăcaţi în uniforme. Rolul lor nu este să se integreze, ci să domine, să atragă atenţia, să strivească.

Noroc cu soarele. Nefiind nevoit să dea şpagă pentru autorizaţia de a străluci, nici să convingă un arhitect că trebuie să folosească nuanţa favorită de ojă a soţiei, astrul zilei decolorează în câţiva ani aceste hidoşenii. Pe întuneric, după cum se ştie, clădirile, ca şi pisicile, sunt toate la fel. Din fericire, singura idee care nu le-a venit noilor proprietari este aceea de a-şi ilumina exterior mausoleele, transformându-le în coşmaruri nocturne.

Ce facem cu vitezomanii?

Ca un roi de lăcuste, au năpădit oraşele. În Bucureşti, auzi din zece în zece minute un motor turat violent care face să duduie ferestrele din tot cartierul. De pildă, rondul de la lângă Stadionul Naţional din Bucureşti, aflat într-o zonă cândva liniştită, lângă un parc şi un bazin de înot pentru copii, e terorizat continuu de puberi inconştienţi prin răsuciri cu maşina pe asfalt.

Sunt mai deranjanţi decât bormaşina vecinului care s-a decis, pentru a doua oară în ultimul an, să-şi mai facă o casă în apartament, şi mai periculoşi decât specimenul care acum câteva zile a atins viteza de 248 kilometri pe oră pe autostradă. Toţi – inclusiv nebunul care a simţit nevoia să-şi demonstreze talentul de pilot mergând în sens invers pe o pistă de motociclism, accidentând grav patru persoane – s-au născut din mitul fals al şoferului român care ar fi mai talentat decât orice învârtitor de volan din lume. Doar când ies în afara graniţelor, unde legea nu iartă, iar poliţia nu e depăşită de evenimente, se potolesc.

Întrebarea este: „Ce face poliţia?”. Pe purtătorii de cuvânt ai forţelor de ordine îi vedem aproape zilnic la televizor, cu piepturile înzorzonate de decoraţii, oferind explicaţii blajine. „S-a constatat …”, „Se va întocmi dosar de contravenţie …”, „S-au împărţit amenzi …”. Până şi exprimările acestea vagi şi impersonale trădează reala neputinţă în a stăvili fenomenul, în timp ce moartea adusă de aceşti copii din flori ai lui Mad Max e al naibii de personală. E clar că pragurile rotunjite nu sunt o soluţie. Se desprind în câteva luni, afectează şi suspensiile celor 95 la sută dintre şoferii care conduc respectând legea. Unde sunt însă camerele de filmat şi radarele care surprind glonţul în zbor?

La fel de adevărat e însă că vitezomanii urbani nu au unde să-şi desăvârşească vocaţia. Poate ar fi bună construcţia unui circuit rezervat doar lor, unde să se dea cap în cap. Problema este că nu le-ar conveni, ţelul principal fiind să fie văzuţi sau măcar auziţi de toată lumea. Deci, poate ar trebui angajaţi ca piloţi de crash-teste. După o excursie prin parbriz, sigur s-ar lecui.

Viața în trafic

Alarma sună şi ridic capul de pe tetieră, părăsind cu regret visul în care goneam pe autostradă. Rabatez scaunul, cuplez la brichetă micul aparat de făcut cafea, trag halatul pe mine şi ies să mă spăl la stropitoarea de parbriz. Îmi salut vecinii, pe Mihalache din Fiatul dubiţă, pe madam Muşat din Skoda verde, Dumitreştii încă dorm în Explorer, doar papucul lui Mihai a dispărut peste noapte, se pare că banda din dreapta iar s-a mişcat mai repede, cine-o să ne mai repare acum câte-un semnalizator, cine-o să ne mai schimbe câte o siguranţă? Continue reading →