fotbal

There are 160 posts tagged fotbal (this is page 22 of 27).

Un popor de campioni

Simona Halep a ales calea cea grea. Cine o judecă și de ce?

Poate că despre asta e vorba în sport: în fiecare secundă, să încerci să fii mai bun decât ești. Adversarul, că se numește Serena sau Caroline, Novak sau Ivan, e acolo doar pentru a-ți aminti acest lucru. Degeaba îl învingi pe el printr-un non-combat cu un terț, dacă astfel te pierzi pe tine.

Și poate că de-asta am ajuns aici, că am căutat mereu scurtături ce nu ne-au dus nicăieri. Poate că din acest motiv sportul-rege, pupat pe tălpi și cu mai toți sfetnicii la răcoare, este la noi o bufonerie organizată. Și poate că tocmai de aceea s-a aflat Simona Halep la Turneul Campioanelor, iar noi în fotolii, încărcați de mândrie și de competențe strategic-contabile. Căci, fiți siguri de asta, n-a fost prima alegere de acest tip din viața ei, după cum nici pentru fiecare din noi n-a fost.

Dilema propusă de Cătălin Tolontan e falsă. Nu le-am cere fotbaliștilor echipei naționale să piardă în mod voit un meci și nu pentru că, în cazul de față, nu prea ai cui cere și nici cu ce ocazie. Iar dacă am face-o, noi am avea o problemă, nu ei. După cum nici chestiunea nu are legătură cu numărul componenților unei echipe. Dacă ar fi așa, am avea săptămânal un scandal de blat în rugby, dar, până una-alta, se întâmplă prin alte discipline.

Nu trebuie să ocolești prin Insulele Capului Verde, că nu-i o chestiune de geografie sau de transport al mărfii. Să te lași învins reprezintă – în Bârlad sau la Capul Bunei Speranțe – cea mai mare înfrângere din sport, tocmai pentru că anulează premisa fundamentală pe care se întemeiează acesta. Una e să găsești, în cadrul regulilor sportive, mijloace de a-ți înfrânge adversarul, alta e să abdici din start de la statutul de sportiv. Un campion care se lasă învins cu bună știință nu mai e un campion, dar un sportiv care pierde rămâne un sportiv.

Tot discutând despre numere din ce în ce mai mari, ne-am strâns, iată, o superechipă, un mare popor de ași ai vorbelor, cu prea puțini campioni ai sportului. Acesta e paradoxul cu care ar fi bine să ne luptăm, nu să vedem ce ar trebui să facă broasca țestoasă pentru a depăși iepurele. Dar ne dorim întotdeauna mai mult victoria decât cel din teren și suntem mai buni după fiecare pauză de cafea. Unul aruncă la serviciu mingea până la cer, altul vine alergând la fileu pufăind flăcări ca un dragon. După 6-0, 6-0 ne trezim însă toți în aceeași țară cu o treime dintre copii obezi, în care sportivii sunt victime colaterale și unde mulți știu, dar puțini fac.

Pentru unii, Simona Halep e “proastă” sau “tăntăloaică”, pentru alții este “adevărata campioană de la Singapore”. Nu e, de fapt, nici una, nici alta, ci mult mai mult de atât: un sportiv sută la sută, acolo unde asta contează, pe terenul de joc, și la 6-0, 6-2, și la 3-6, 0-6. Ea a ales calea cea grea, dar care-ți permite să poți privi mereu în oglindă și să mergi înainte. Câți dintre noi fac asta?

Domnul Il Luce

El a fost mereu cea mai bună soluție.

Nimeni n-a mai stârnit atâtea sentimente contradictorii în lumea aceasta micuță ca Mircea Lucescu. Sub veșnicul lui zâmbet mijit, n-a știut de fapt nicicând să se facă simpatic. Când nu s-a războit cu vatmanii, a tot repetat că a lansat în fotbal mai mulți jucători decît Barcelona. Noi, prea ocupați cu ironia, am uitat să vedem că și dacă doar un sfert dintre cei enumerați i-ar datora ceva, tot ar fi mare lucru. În spatele acestei atitudini va fi stat, poate, și o oarecare ciudă că “bunicul risipitor” nu și-a consumat cuminte sfaturile la gura sobei, în preaașezata familie a fotbalului românesc.

Pentru cei care consideră că Mircea Lucescu face echipe mari doar când are un buget consistent pe mînă, să-și amintească de Corvinul Hunedoara. De fapt, chiar și ultima formație antrenată este un bun exemplu de eficacitate pe toate planurile. De zece ani, echipa “bătrânului” Lucescu joacă mai tinerește decît multe formații de top din Europa. Cu brazilienii ei descoperiți te-miri-cum, Șahtior Donețk a fost an de an în fotbalul mare. Când nu a jucat în Champions League, a câștigat Cupa UEFA și Supercupa Europei.

Cere mult Mircea Lucescu? Este normal. Cel mai bun este și cel mai scump, iar noi, vorba englezilor, suntem prea săraci pentru a ne cumpăra haine ieftine. Sub pretextul economiei prin risipă, FRF-ul săndist l-a evitat constant și o întreagă generație de fotbaliști buni s-a dus pentru că nu a existat nicicând curajul de a modifica un sistem. Au fost schimbări cât să nu se schimbe nimic, după algoritmul caragialesc “Pițurcă – altul – Pițurcă – altul – Pițurcă”. O eclipsă parțială continuă: suficientă lumină încât să crezi că poți vedea ceva, dar și suficient întuneric cât să orbecăi controlat.

Cred că doar două tipuri de selecționer pot aduce desprinderea de acest mod de-a gândi: fie unul tânăr și ambițios (Contra ar fi o elegere inspirată), fie unul trecut prin ciur și prin dârmon. Înainte de a calcula cât valorează Lucescu, să socotim măcar acum cât ne-a costat această consecventă scaldă în mediocritate. Este, păstrând proporțiile, ce a pierdut România în anii ‘90: foarte mult timp. Or, să-l auzi astăzi pe Mircea Sandu propunând soluții pentru viitor e ca și cum l-ai asculta pe Ion Iliescu explicând ce e democrația.

Mulți văd în Mircea Lucescu un om al Vechiului Regim, uitînd că toți cei de vârsta sa au fost astfel, dar că, spre deosebire de aceștia, el a obținut cele mai bune rezultate după 1990. Personal, îl văd ca pe acel medic în vârstă, morocănos și ușor surd, care îți pune zece întrebări, apoi îți spune ce ai, iar radiografia îți va arăta ulterior că a avut dreptate.

În prezent, avem câțiva antrenori buni, ascunși printre dune, dar un singur doctor în fotbal. Ar fi păcat să ratăm și această ocazie. E ultima.

Ungaria, oglinda noastră

În fotbalul românesc, mediocritatea este semnul de netăgăduit al excelenței. Nu te rogi să moară capra vecinului, ci ca ea să treacă prin găurile din gard în curtea ta, să poți cere daune acoperind prețul a două capre. Rezumând, ce sunt reunirile lotului național? Oameni care nu prea au reușit pe niciunde în afara țării se strâng din când în când pentru a păcăli o capră. De cele mai multe ori – să spunem și asta -, cînd nu întâlnesc Olanda sau Franța, băieții reușesc. Numai că ăsta nu mai e fotbal, ci o versiune demo a lui, în care ai acces numai la primul nivel. De aceea, rămânem o superputere a antifotbalului și campionii plictiselii pe terenul de joc.

În paranteză fie spus, n-am înțeles niciodată de ce tactica pârjolirii lanurilor și a otrăvirii fântânilor, prelungită astăzi în fotbalul autohton, era bună. OK, să zicem că invadatorii se retrăgeau, dar după aia, ajunși acasă, aveau ce mânca. Strămoșii noștri, nu prea. Flămânzeau victorioși lângă un lan ars și așteptau ploaia pentru a-și stinge setea.

“Am avut atîtea oferte, dar am preferat să rămân, să îmi iau banii din România. Ca să pleci, îți trebuie o anumită tărie de caracter”, a spus Sorin Cârțu, referindu-se la motivele pentru care Victor Pițurcă nu va antrena nicicând în străinătate. Este genul acela de frază care se postează pe Facebook, însoțită de imaginea autorului privind în gol, cu mîna la bărbie. Putea fi: “Ca să respiri, îți trebuie o anumită tărie de caracter” ori “ca să dormi”.

Iată de ce întotdeauna Ungaria a fost adversarul nostru cel mai de preț la nivel de echipe naționale de fotbal. Sunt net mai slabi decît noi, de aceea trebuie să-i batem pentru a ne dovedi mereu cine suntem. De la începutul și mijlocul anilor ’80, când aveau o echipă interesantă, maghiarii n-au mai însemnat mare lucru în fotbal. Din 1986 nu s-au mai calificat la un turneu final de campionat mondial. Totuși, când Hagi a fost întors pe teren în 1999, era pentru un meci cu Ungaria și toată țara pulsa patriotic de ziceai că-l pregătim pe Gică pentru trimiterea pe Lună.

La fel a fost și la precedenta întîlnire cu ungurii pe care am găzduit-o. Era ceva tragicomic să vezi atîtea cefe goale devastând un oraș înaintea unui meci între două echipe mediocre: părea un comando pentru salvarea unei muște. De aceea, nu avem nevoie de o reformă în fotbal și în sport în general, ci de cât mai multe întîlniri cu vecinii. Aici, doar mizele mici sunt luate în serios. Numai aici, viitoarea doamnă Budescu putea deveni, fără voia ei, agent maghiar sub acoperirea voalului, pentru că și-a programat nunta a doua zi după meciul secolului.

Vom bate, probabil, Ungaria și ne vom califica la turneul final al Euro 2016. Vestea proastă e însă că, indiferent unde vom merge, nu vom părăsi spațiul acesta mental în care e mai ușor să defectezi o mașină decât să o construiești. Pentru asta îți trebuie, printre altele, o anumită tărie de caracter.

Fotbalul le va rezolva pe toate

Mulțumim, UEFA, că ne-ai fixat termene de predare pentru proiectele naționale!

E o ironie a sorții. Fotbalul, acest copil nătâng al națiunii, va reuși ceea ce nu s-a izbutit pe aceste meleaguri de la retragerea aureliană încoace: construirea unui drum de la un capăt la celălalt al țării. Deși, în materie de organizare, am demonstrat deunăzi că putem umple ochi Arena Națională și fără o rețea de autostrăzi: e suficient un ordin convingător de la partid și autocare pline cu oameni disciplinați. Continue reading →