Fostbalul

Fluturați taloanele de pensie! Hai România!

Fotbalistul român al anului, Lucian Sânmărtean, are aproape 35 de ani. Antrenorul român al anului, Mircea Lucescu, merge pe 70. Au fost, fără discuție, cei mai buni în domeniile lor, pentru că atât putem astăzi, în ultimul elan dinaintea pensiei.

Un laudatio pentru fotbalul românesc al anului 2014 e totuna cu un elogiu citit la primirea ceasului-imitație, în ritmul frenetic al unui recviem. Situația amintește de filmul Balul Pompierilor al lui Milos Forman. Departamentul pentru stingerea incendiilor dintr-un orășel sărbătorește ziua de naștere a fostului șef, acum ajuns la 86 de ani. Cineva fură premiul de la tombolă, iar candidatele la Miss Pompier arată ca naiba. Unui bătrân îi arde casa și, pentru că era frig, e așezat lîngă flăcările ruinei. Cam așa ne încălzim și noi, lângă un castel clădit din bancnote trase la copiator care arde.

CFR Cluj și Astra Giurgiu, ocupantele locului al doilea și al patrulea la sfârșitul turului, sunt amendate și somate de către UEFA să-și plătească datoriile, altfel le așteaptă 3 ani de suspendare din competițiile europene. Steaua și-a pierdut sigla și numele și pe viitor va fi cunoscută, asemenea lui Prince, printr-un simbol. Dinamo este în insolvență. Timișoara… Craiova… Oțelul… Rapid… completați dumneavoastră.

În același timp, Mircea Sandu și-a deschis o firmă de consultanță în managementul sportiv. Treaba asta seamănă cu vizita anuală la ușă a gunoierilor, care te anunță că le-a mai murit un coleg, deci să dai și tu un ban. Dumitru Dragomir e liber și în continuare sfătos.

Timp de un sfert de secol, fotbalul a fost afacerea Ianul-Sandu-Dragomir-Becali-Staicu-Mititelu-Zambon-Iancu&Co. Singura formă reală de competiție s-a purtat între termite: care poate ronțăi mai mult altfel încât șandramaua să rămână totuși în picioare și să nu se vadă cât au ros. Când era în culmea gloriei, din fotbalul românesc se căra de fapt cu milionul.

Dacă în 2014 a fost plimbat pe la Look TV și tăvălit ca o găină prin competițiile europene, vă imaginați ce va fi la anul? “Poate nu strângem nici 12 echipe din vară”, spune noul președinte al LPF, Gino Iorgulescu, cu puțin înainte să intrăm în sezonul revoluționar în care se va trece la 14 echipe în Liga 1 și la sistemul play-off cu play-out. De fapt, cuvântul “play” este în plus: sistemul va fi mai degrabă unul “off&out”.

Dar nu e acesta oare visul nostru secret și nemărturisit dintotdeauna, acela de a juca noi împotriva noastră și-atât? De ce să vină alții să ne scoată din Europa când o putem face singuri mult mai bine?

În 2014, cel de-al 22-lea an consecutiv de declin demografic, în România a fost o înmormântare la două minute, ceea ce arată că am făcut progrese importante în ceea ce privește speranța de moarte. Asta, chiar dacă nu credeți, este o știre de sport, poate singura.

La mulți ani!

Singuri împotriva noastră

O discuție care trebuia să aibă loc demult e purtată acum, în termeni inexacți, în singurul mod pe care îl mai știm folosi: “Armata contra Gigi Becali”.

“Cine suntem noi?”, oricare noi, iată întrebarea actuală. În România, criza de identitate bate orice criză, economică, morală, de nervi. Răspunsul e următorul: suntem cine ni se spune că suntem. Am putea afla, bunăoară, că România n-a existat nicicând și că am locuit un secol și jumătate într-o discuție fictivă purtată între Magheru și Bălcescu la o bere.

În filme, problema s-ar fi rezolvat ușor. “Ați visat, mă! Tot ce-ați văzut timp de 100 de episoade n-a fost”. În literatură, funcționează suspendarea neîncrederii, termen inventat acum vreo două secole, prin care cititorul e invitat să-și sufoce mirările privind unele episoade implauzibile din narațiune. Astfel, prin suspendarea perpetuă a neîncrederii, s-a ajuns ca “Steaua” sau “Dinamo” sau “Rapid” sau “Știința” să fie azi la fel de reale ca Moș Crăciun ori ca zergii din Starcraft.

Doar nu credeați că efectul atâtor dineistaici, adrienimititei, zamboni, marceiianci, gigibecali va trece ca o criză reumatică. Nu. În timp, toți am devenit un fel un fel de zombies fără memorie, bălăngănindu-ne dintr-o parte în alta a saivanului. Nu faptul că din jobenul fotbalistic în care au intrat porumbei sînt trași afară iepuri e incredibil, ci chiar faptul că toată această manevră a fost acceptată mereu ca fiind ceva natural. Iei o formație, îi adaugi în titulatură anul înființării, bagi bani un timp (expresia e teribil de potrivită, căci sugerează un cazan în care arunci cărbuni pentru o încălzire temporară) și câștigi trofee, apoi o lași naibii în șanț. Cumperi un club, dar nu iei și datoriile, ci doar activele. Azi, Astra Giurgiu (pe numele de fată Ploiești) are zeci de mii de suporteri. Acum 11 ani, fuzionase cu Petrolul Ploiești și încetase să existe. Apoi, a reexistat, cu deosebit succes.

Am putea crede că este un asalt al unor forțe cosmice obscure împotriva identității noastre și că suntem, aidoma rapidiștilor, “singuri împotriva tuturor”. Nu e așa, am fost și suntem singuri împotriva noastră. După ce ne-am furat singuri căciula, acum nu mai putem pune nici sigla pe ea. N-am putut gestiona nici istoria, nici economia, nici sportul, toate ale noastre.

La chestiunea cu sigla și cu numele Stelei se vor căuta soluții și, din păcate, se vor găsi, ceea ce înseamnă că discuția iar se va amâna. Între timp, ne vom mușca unii pe alții. Acesta e “eternul derby” al fotbalului românesc, un status quo în care 279 de useri cu denumiri fantomatice se înjură între ei în numele unor entități cețoase.

Ce se învață la școala de antrenori?

Anul întâi începe în forță, cu cursuri de dicție și de retorică. Nu poți fi antrenor dacă nu știi să rostești câteva fraze-cheie. “Știți că nu comentez arbitrajul, dar…”. “Le mulțumesc băieților care s-au mobilizat exemplar și au dat totul pe teren”. “Am avut oferte consistente din Sierra Leone și Liberia, dar am ales cu sufletul”. “Obiectivul nostru este participarea într-o cupă europeană”. “Nu poți juca împotriva arbitrului”. “Echipa națională nu se refuză”.

De-abia după ce viitorii tehnicieni deprind aceste reguli – de vorbesc și cu soțiile numai cu „Sâmbătă ne așteaptă un meci greu” și „Dorim să obținem toate cele trei puncte puse în joc” -, intră în scenă coregrafii. Încep repetiții chinuitoare. Așa a apărut, de pildă, dansul celor „220 de volți” al lui Șumudică. Sau mersul îngândurat marca Stoichiță, de juri că posesorul rezolvă în gând Teorema lui Fermat. Toate sunt exersate până ies perfect: șutul în bidonul cu apă, spargerea unui perete de plexiglas cu talpa în stilul Cârțu, cum să fugărești un arbitru, arta de-a te lăsa calmat de arbitrul de rezervă, dar să pari în continuare nervos.

În semestrul doi se aprofundează noțiunile de actorie. Se exersează gestul larg cu brațele, de parcă tehnicianul ar lucra cu două fierăstraie în același timp. Pălmuirea văzduhului, salutul galeriei „hei hei hei!” și fâțâirea prin aer a celor două degete arătătoare îndreptate în sus. Țâșnirea bruscă de pe bancă spre terenul de joc. Ce înseamnă aceste gesturi? Nimic, dar trebuie făcute, altfel nu dai bine la televizor. La fel stau lucrurile și cu brațul ridicat de către fotbalist înainte de executarea unei lovituri de la colț, care transmite atât: „Atenție, voi arunca mingea undeva în careul mare, vedeți voi care o prindeți”.

Stiliștii îi învață pe cursanți cum trebuie călcat un trening astfel încât să pice ca un costum și să nu facă genunchi. Se lucrează mult și la expresiile faciale. Pentru nota zece la examenul de expresivitate, se cere reproducerea grimasei de veșnic nedreptățit a lui Victor Pițurcă. Vinerea, vine tipul de la IT și-i învață chestiuni care țin de progresul tehnologiei: cum se șterge corect o tablă, cum se derulează o casetă video cu creionul și care este prefixul din Belgravistan.

La sfârșitul stagiului de trei ani, șefii de promoție primesc un ghid de conversație româno-arab, iar cei mai buni la teorie pot deveni direct analiști, fără să-și mai piardă vremea cu antrenoratul. În “Amfiteatrul Ilie Dumitrescu” încep lucrările de master: “Tehnici de desen pentru obținerea unei săgeți din cât mai puține linii”. “Cum e mai bine să faci cerculețe pe ecran: în sens orar sau antiorar?”, “De la x și zero la pressingul de întâmpinare”.

Iată de ce suntem nelipsiți din marile finale: suntem de ceva timp în cele terminale și s-a acumulat experiență.

Fotbalul, un elefant împăiat

Făcuseră prin 1988, în rondul de la Bucur Obor, o machetă la scara 1:1 a unei statui, să i-o arate lui Ceaușescu. În liniștea serii, monumentul părea a fi de granit, o operă care va înfrunta veacurile. Dacă se stârnea însă un pic vântul, se ducea naibii toată măreția: colțurile desprinse ale pânzei fluturau și stâlpii scârțâiau, iar dimineața, când ieșea soarele de după blocuri, se vedea scheletul de fier prin cârpa transparentă, ca un uriaș abajur cu contururi de stîncă. După ce a căzut Ceaușescu, au dat-o jos și au instalat în loc – ce? – o fântână arteziană, care inunda însă periodic pasajul, așa că au pus până la urmă flori în loc, care și ele dispăreau peste noapte, căci și florăresele trebuie să trăiască.

Cam așa e și cu fotbalul românesc. În fiecare an, s-a înălțat câte o marionetă ce părea eternă. Ridicată de sforile unor sume obscure, lua un titlu și dănțuia un pic prin cupele europene. Performanțele românești în fotbalul ultimilor ani? Reorduri ilare atestând nu valoarea, ci tocmai neputința. Funcționa un singur criteriu: ce echipă a înscris mai multe goluri într-o grupă a Champions League, fără ca totuși să meargă mai departe. Chestiunea semăna cu un concurs de câte minute își poate ține cineva respirația sub apă, căutând o comoară printre scafandri dotați cu tuburi de oxigen, până să se sufoce cu demnitate. Învingătorul era apoi scos cu cangele din bazin, vânăt și cu ochii bulbucați, apoi prezentat drept campion al rezistenței.

Nu-i nimeni din străinătate interesat să preia vreo echipă românească, oricum s-ar numi ea, nici fonduri italiene de investiții, nici emiri putred de bogați, nici ruși fantomatici. Fotbalul românesc există, ce ironie tristă!, doar pentru cei ce-au fost deposedați de el. După cum fotbaliștii români nu sunt doriți în Europa decât, cel mult, pentru a fi mulți în fotografiile de prezentare ale echipelor. Clădite ori reînsuflețite pentru vânturarea banilor, multe cluburi de fotbal se pregătesc să moară. Seamănă cu elefantul împușcat de Ioan Niculae, dar până și acesta e mai viu ca ele: măcar el va mai dura un timp.

Uriașul morman cu fildeși va sta undeva într-o sală vastă, alături de alte trofee, pentru a-i aminti zilnic proprietarului de fiorul momentului în care a trimis glonțul în trupul vast, de măreția pachidermului pe care o crede transmisibilă și propriei persoane, când, de fapt, foșnetul vegetal dinăuntru ar trebui să-i spună adevăratul mesaj. Îl va expune, când și când, astfel încât și oamenii să se bucure la vederea trofeului, fără să înțeleagă, așa cum a fost și cu fotbalul, că ei sunt acel elefant, fiecare om cu paiul lui invizibil sau cu s-o mai folosi astăzi pentru a se da viață morții, contând toți doar ca public plătitor și fiecare deloc.

Efectele alegerii lui Iohannis

Lansându-și candidatura la funcția de președinte pe Stadionul Național, domnul Victor Ponta a reușit o performanță unică. După ce le-a purtat ghinion atâtor sportivi, la meciurile cărora a ținut să asiste, și-a purtat și sieși.

Primele reacții din sport au apărut chiar în ziua turului 2 al alegerilor. Urmărind transmisiile TV, Victor Pițurcă a declarat că n-a mai văzut o asemenea înghesuială în fața unei porți românești de pe vremea când era selecționer. Continue reading →

Amnezia colectivă

Nimic nu-i mai tragic-amuzant în România fotbalistică decât apelul repetat la statistică și la tradiție înaintea unui meci. Mai ales când ne convine. “Cele două echipe s-au întâlnit până acum de 73 de ori. În 44 de partide i-am învins noi, …” și așa mai departe. Cu puțin efort, am coborî cu statistica până la daci și la celți. Vom pica vreodată în grupă cu Anglia? “Să nu uite că i-am scos de două ori de la turneele finale”, “Bara de pe Wembley încă tremură de la șutul lui Hagi”. Germania? Avem argumentul Mihăiță Pleșan. Austria? “I-am bătut cu 4-0 în 1986”. Cum pot totuși conta și partidele care s-au disputat, de pildă, când niciunul dintre jucători nu era născut, iar selecționerul se lăfăia în scutece? Memoria colectivă? La noi funcționează mai degrabă amnezia colectivă.

Rememorăm în fiecare an ziua de 7 mai, data glorioasă a apogeului irepetabil. E adus Duckadam să spună ce-a gândit și ce-a simțit. Nea Imi, bietul, a povestit de sute de ori totul, dar încă-l tragem de pantalon, ca nepoții la gura sobei. Senzația stoarsă e aceeași: am fost cândva campioni! Continuarea nu se aude, însă-i la fel de clară: acum nu se mai poate, mâine nici atât.

Pentru o singură întâlnire nu am ținut o statistică limpede: cea cu noi înșine. Ne amintim că am avut odată o șansă clară de a ajunge în semifinalele Campionatului Mondial, dar uităm n-am putut învinge o echipă în zece oameni pe care o conduceam când mai erau câteva minute de joc.

Meciul acela cu Irlanda de Nord de care scrie Tolo nu durează de 29 de ani. S-a încheiat atunci și l-am pierdut. Altceva durează de decenii și se pare că va mai dura: lipsa capacității noastre de a învăța din greșeli. Problema e că n-am înțeles mare lucru din acel episod și nici din altele care au urmat. Când am învins, am fost măreți. Cînd am pierdut, am avut ghinion. Uităm că generația aceea de fotbaliști a ratat calificările la turneele finale din 1988, 1992, ba chiar eram foarte aproape ca nici în 1990 sau 1994 să nu mergem.

Se întâmplă și astăzi același lucru. Cu tot respectul pentru domnul Iordănescu (un fost mare jucător și un bun tehnician), nu pot să nu remarc totuși că n-a mai antrenat de opt ani. În acest interval, au apărut și dispărut sisteme, fotbalul s-a schimbat mult, Florin Șoavă și-a agățat ghetele în cui. Noi trăim totuși în continuare din amintiri și pe ele ne construim viitorul. Pare că echipa națională a ajuns ca o mașină de spălat la care costă mai mult reparația decât înlocuirea, dar o cârpim cu credință și cu speranța că va ține.

Ne vom califica la turneul final al Euro 2016, căci la o asemenea grupă e foarte greu să n-o faci. Rămâne însă întrebarea pe care o îndepărtăm mereu de pe azi pe mâine: “Dar mai încolo?”. Poate ne va ajuta Dumnezeu.