Fotbalul nimănui

Publicul, de la „cel de-al doisprezecelea jucător” la „inamicul numărul 1”.

Proiectul de viitor al fotbalului românesc este următorul: Lucian Sânmărtean (35 de ani) trece de unul sau de doi adversari și dă o pasă, apoi mai vedem. Acesta e „Pachetul Noroc pentru meciurile naționalei”. La achiziționare, primești promisiunea că poate interveni un șir incredibil de întâmplări fericite, deviere din zidul advers în bară, urmată de gol, apoi 15 minute de final în care Feroe să te domine fără să egaleze.

Continue reading →

Așteptându-l pe Nea Piți

Schimbarea antrenorilor e singurul proiect pe termen lung din fotbalul românesc.

Imaginea săptămânii trecute este aceasta: Pastore și Cavani ornând terenul cu fugile lor de evadați și stoperii lui PSG înălțați în careul advers ca două lumânări înfipte în coliva fotbalului mourinhist, frumos și generos ca un credit bancar.

Când va putea oferi o echipă românească un astfel de meci, fie și la o scară a intensității de 1:100? Anume, oameni alergând ca nebunii în virtutea unui ideal comun și, dacă se poate, nu către granițe.

Continue reading →

Adevărata echipă

Steaua sau FCSB? Poli sau FC? FCU sau CSU? N-are importanță.

Eternul comic al fotbalului românesc își consumă cea mai tragică perioadă. E ca într-o secvență cu Stan și Bran care, după ce s-au chinuit să care un obiect, pianul sau bradul, sună la ușă, dar nu le răspunde nimeni. În absența adversarului, cei doi încep să se bată. Nu cu frișcă, nu prin tragerea pantalonilor în vine, ci cu setea omului care vrea să se răzbune și nu are pe cine.

De aceea, urletele lui Pancu, în ciuda conținutului licențios, reprezintă un omagiu involuntar: în scurta sa alocuțiune susținută în aula din Ghencea, domnul în cauză nu s-a referit la FCSB, ci la Steaua. Chiar dacă nu resimt acest fapt, și rapidiștii, și dinamoviștii au o problemă prin dezembrarea inamicului numărul 1. În ecuația primară a suporterului, întrebarea „Noi pe cine mai urâm acum?” s-ar putea dovedi mai importantă decât acea teribilă certitudine de a ști pe cine iubești.

Continue reading →

Fotbaliștii români – francii elvețieni

Cine-a vrut să-i ia de ieftini nu mai știe apoi cum să scape de ei.

În 2013, conform Federației Internaționale de Istorie și Statistică a Fotbalului, eram cel de-al zecelea campionat al lumii. Nu știu ce cornere și lovituri libere a numărat institutul respectiv, dar în 2014 am coborît pe locul 16. Suntem, totuși, înaintea Olandei, aflată pe 17.

Pe teren însă, acolo unde lucrurile nu pot suferi de statistică generalizată, numărându-se doar golurile, Olanda ne bate pe unde ne prinde, și la dispăruți, și la nenăscuți. Poate și pentru că Țara Lalelelor este croită pe creșterea și pe exportul de fotbaliști. România are însă o viziune opusă: noi funcționăm prin retururi planificate.

Continue reading →

Titlul de „Nea”

Anul 2014 în Liga 1: 25 de antrenori schimbați în 17 etape. Singurul record.

În lumea fotbalului e ca la o nuntă: toți se cunosc între ei. Nașul mare, de la FRF, nașul mic, de la Ligă, feluriți oaspeți, salam ieftin în farfurii de plastic. Oamenii trec de la o masă la alta și e ceva pentru fiecare, cât să se simtă toți bine, măcar un timp.

Antrenorul este ceva între paharul de unică folosință și pneul de iarnă, un bun cel mult sezonier. Dacă vine în vară, nu că nu-l prinde paltonul, uneori e demis până să-și tragă puloverul peste cap. Ai senzația că există pe bancă doar pentru că în fața ei trebuie să fie cineva, așa cum o intersecție dobândește importanță doar dacă acolo-i înfipt un agent. De aceea, după cum am mai spus-o, antrenorul “e instalat”, ca un update vremelnic ce nu schimbă de fapt nimic, doar oferind iluzia că o face, iar fotbaliștii “se transferă”. Și e cumva logic: visul fotbalistului român e să plece, pe când tot ce-și dorește antrenorul autohton e să rămână cât poate unde e.

Omul semnează contractul tras la copiator și are grijă să-și țină telefonul deschis, căci semnul cel mai pregnant al concedierii e chiar angajarea. Nici nu mai există conferințe de presă, în care noul tehnician să-și expună viziunile și țelul. Ce să spună? “Sunt decis să stau cât să termin încă o cameră la casa de vacanță”? “Vom întări lotul”?

Sportul nostru regal dospește de “nea” și de “misteri” – ultimul nu-i altceva decît varianta mai domnoasă a lui “meșteri” -, titluri de falsă noblețe acordate de fotbaliști cu o tandră superioritate. Și e normal: ei rămân, în medie, mai mult la o echipă decât cei care decid cine vine și cine pleacă din lot. Astăzi, antrenorii care mai reușesc să evadeze prin diverse zone orientale își mai trag după ei unii elevi, cu comisioanele aferente. Nu-i însă departe ziua în care fotbalistul cu-adevărat dorit de un patron își va condiționa venirea de aducerea la pachet a lui “nea Titi, care mă cunoaște”.

Anul trecut, Liga 1 și-a bătut propriul record de volatilitate: au fost 25 de antrenori schimbați în 17 etape. Interesant e că s-a întâmplat la multe echipe situate în partea de sus a clasamentului. Ai zice că în rândul patronilor și al președinților de club se manifestă un perfecționism cronic, “mai mult, mai bine, mai sus”. De fapt, ideea e “cu cât sînt mai mulți, cu-atât e mai bine”; cu Mulțescu ori cu Ganea, cu Chirilă sau cu Barbu, tot aia e.

Opt tehnicieni au dispărut la curățenia rituală dinaintea Crăciunului, iar aici e semnul indubitabil al “șocului necesar la echipă”. Evident, șefii cei mari uită că, indiferent de natura unei echipe, șocul cel mai eficient pe care-l pot crea e acela de-a plăti la timp salariile. Dar ies mai ieftin dacă plătește antrenorul.

Alittihada, faza pe deșert

Vă sună familiar, bănuiesc, expresia “echipa românului X”, rostită cu repetiție în vederea promovării unui meci mediocru. Faptul că, uneori, românul nici nu era trecut pe foaia de joc nu-i împiedica nicicum pe comentatori să se refere la respectivul ca la o axă a universului, alfa și omega în fotbal, sufletul echipei, MVP in absentia.

Când lumea începe cu tine, ea se și sfârșește cu tine, de cele mai multe ori fără să știe că exiști. Așa am devenit, în timp, cel mai bun producător european de piese de schimb originale second hand. Iată, după 3 luni de pregătire fizică asiduă, Florin Gardoș a devenit, în sfârșit, bun de joc pentru Premier League. Ronald Koeman, nimeni altul decât antrenorul lui Southampton, care nu-i alta decât “echipa românului Gardoș”, a decis, într-o zi, că jucătorul “a ajuns la nivelul de care noi avem nevoie și de care el are nevoie pentru a juca”. Și Gardoș a jucat, ba, mai mult, a rămas în teren tot timpul meciului, deci pentru presa română a devenit “integralist”. Probabil, dacă ar absolvi în teren toate partidele dintr-o lună, l-am declara masterand sau doctorand în fotbal.

Adăugând evoluțiile bune ale lui Pantilimon la Sunderland, avem un moment de descătușare pentru toată lumea. Putem, în sfârșit, să scriem că “românii fac legea în Premier League”, avem rara ocazie de a folosi cuvinte precum “extraordinar”, “providențial” ori “fabulos” spre a descrie întâmplări banale. Dacă titlurile din presa sportivă li s-ar aplica oamenilor obișnuiți, așa ar arăta ziarele: “PROVIDENȚIAL. Popescu de la 2 și-a plătit întreținerea”. “FABULOS. Colindătorii fac legea prin bloc”.

Gardoș și Pantilimon sunt totuși printre cei mai buni jucători români ai momentului, căci au ajuns într-un campionat puternic. Pentru toți ceilalți există echipele care încep cu “Al”, unde, vă rog să observați, antrenorii sunt constant mulțumiți cu nivelul de pregătire. Numai la noi o știre precum aceea cu Adrian Mutu revenind la Fiorentina este tratată cu seriozitate și nu ca o farsă cu camera ascunsă. Numai la noi este credibilă informația potrivit căreia un club din zona Golfului Persic ar da 3 milioane de euro pentru Dodel Tănase, clubul în cauză nefiind, atenție!, unul de jocuri mecanice.

Fotbaliștii noștri sunt cumva în situația contelui de Monte Cristo: după ce au săpat ani de zile un tunel în vederea evadării, au descoperit că, dintr-o eroare de calcul, în loc să coboare către mare, acesta dă în celula fostului antrenor, iar acolo află metoda prin care vor pune mâna pe-o comoară îngropată prin deșert.

Întrebarea e însă următoarea: după câți ani de pregătiri, revoluții și schimbări ar putea livra fotbalul românesc un jucător care să poată evolua, din prima, titular la o echipă din Premier League? Personal, cred că mai degrabă va reveni Victor Pițurcă pe banca echipei naționale, cu toate secretele fotbalului modern în tolbă.