Viitorul e în Asia

Fotbalul românesc trebuie să iasă de urgenţă din Europa!

Un fenomen misterios se petrece: în timp ce vestul european se îndepărtează cu viteză de fotbaliştii noştri, locurile exotice, unde abţibildurile Panini sunt considerate legitimaţii de serviciu, se apropie. Nu e o întâmplare, ci un plan abil gândit de conducători. Deja, Mircea Rednic, împreună cu Ana Maria Prodan, pune bazele unui imperiu colonial. În Lankaran, „Puriul” e privit ca un mag, de când a prevăzut trei răsărituri de soare consecutive şi faptul că va transfera acolo 18 jucători români în 2011. Fotografiile sale alături de Mircea Lucescu au fost transformate în postere stradale şi în locuri de pelerinaj.

Aceasta sunt metodele prin care fotbalul românesc se va salva. Antrenorii noştri să plece în zone cu fotbal slab şi bani mulţi, ca nişte misionari. În două săptămâni, tehnicianul va primi un loc în sfatul bătrânilor, profilul îi va apărea pe o monedă, un metru de conductă petrolieră va fi botezat cu numele său. Va urma calificarea într-o competiţie de anvergură internaţională pe plan local, Cupa Şeicului Nomad. Când contractele pe şase luni vor expira, fotbaliştii vor reveni bronzaţi în România şi secătuiţi de răbdări, căci legi drastice îi vor fi ţinut departe de feminetul local, dar alţii le vor lua locul.

Mutarea în Asia e cea mai bună măsură pentru a evita dispariţia fotbalului românesc. Nu vedeţi ce tratament ne aplică nemţii? În Schengen nu ne vor. Antrenorii lor ne boicotează aşii, obligându-i să înveţe limba locului şi obiceiurile, printre care şi munca. Magath nu ţine cont de faptul că bietul Deac a învăţat să tuşească în germană şi pronunţă deja „Ja, ja, das ist gut!” cu accent de film XXX optzecist. Golgeterul Andrei Cristea de-abia s-a putut strecura în liga a doua, Ioniţă aproape că nu mai prinde loc nici în autocar. Negocierile celor de la Hamburg pentru Torje seamănă, prin duritate şi întindere, cu discuţiile de pace din Orientul Mijlociu.

De aceea Mitică Dragomir vrea să cumpere pământ în Antalya, pentru a construi acolo viitorul. Putem obţine astfel un minicampionat de iarnă, cu condiţia ca echipele noastre să joace numai între ele, conform unui orar precis. Peste vreo doi ani, vom cere ieşirea din Bătrânul Continent şi afilierea la fotbalul asiatic. Gata cu tururile preliminare din Europa League, care ne-au adus atâtea suferinţe! Nu vedeţi? Qatarul va organiza un campionat mondial, poate vom primi şi noi o finală de curse de cămile pe noul Stadion Naţional. Cu echipele turkmene ne-am putea lupta cu şanse rezonabile, iar naţionala ar căpăta noi adversari în preliminarii, că de paparele încasate de la ţările vecine ne-am săturat.

Gata cu decadentul fotbal european, haideţi în Asia! Acolo e viitorul.

Craiova Maxima

Îmi amintesc că Niţă Laurenţiu ocupase strategic banca a patra de la geam, postul nostru de telefonişti pe timp de meci, imposibil de reperat de către profesori, pentru că Laur ţinea galena strecurată în palma stângă, sprijinită de ureche, şi ai fi jurat că ascultă cu maximă atenţie darea de seamă a dirigintei despre cele zece sticle şi cele zece borcane pe care trebuie să le aducem pentru a grăbi înaintarea ţării spre socialism, dar prin firele trecute prin mâneca stângă, ce alunecau nevăzute pe după ghiveciul cu muşcate ajungând, printr-o gaură făcută în tocul ferestrei, la burlanul de afară, veneau ştiri importante de pe front.

La Craiova nemţii atacau, ploua cu bombe şi oberleutnant-ul Allofs tocmai trăsese pe lângă poartă, artileria noastră riposta cu curaj, iar Niţă, înfruntând privirea  sever-nedumerită a dirigintei şi mişcările necontrolate ale propriului corp, transmitea veştile peste linii, “a ratat Crişan”, “intră Cârţu în locul lui Geolgău”, “corner, bate Balaci!”, apoi strigătele lui Domozină: “Negrilă şut gol! Gol! Goool! Goooool!” au ieşit cu forţa unei alarme aeriene din mica galenă şi s-au împrăştiat în laboratorul de biologie, iar toate sticlele şi borcanele din lume s-au făcut cioburi, căci clasa a VII-a B, asemenea tuturor claselor din România, indiferent de literă, a sărit în aer şi am rupt-o la fugă pe culoare şi ţin minte că Niţă, săracul, avea în curte galena încă în pumnul încleştat, iar două fire rupte îi atârnau sub pulpana hainei de uniformă, ca şi cum ar fi fost până atunci conectat la o baterie.