Cele mai ciudate reguli din sporturi (II)

Volei pe plajă. În prezent, lățimea benzii laterale a șorturilor purtate de fete nu poate fi mai mare de 7 centimetri.

Polo. Apucarea adversarului de organele genitale e strict interzisă.

Scrimă. O regulă spune că, în cazul în care la expirarea timpului regulamentar de joc, combatanții se află la egalitate, se va da un minut de prelungire. Ciudățenia începe acum: prin tragere la sorți, unul dintre cei doi primește un statut de prioritate, adică, în cazul menținerii egalității după trecerea respectivului minut, el va fi desemnat învingător.

Continue reading

Hochei

Totul se desfăşoară pe o scenă care simbolizează efemerul şi iluzoriul, cu o duritate supusă permanent riscului de înmuiere. Gheaţa desparte, ea e mai degrabă o interfaţă decît o suprafaţă. Dedesubt se simte pulsaţia invizibilă a apei, deasupra omul alunecă şi se zbate neîntrerupt. “Să joci hochei înseamnă să repeţi în mod constant că omul a transformat nemişcarea iernii, pămîntul tare şi viaţa suspendată”, a scris Roland Barthes.

Asemenea scriitorilor care-şi supun cititorii la chinul plictiselii pe primele pagini, pentru ca numai cei hotărîţi să pătrundă în zona delectării, hocheiul îşi testează privitorii. Mişcarea pucului e greu observabilă pe micul ecran şi cei mai mulţi nu trec de purgatoriul televizorului. Este ca şi cum dintr-un film cu Poirot ar lipsi cadavrul şi am vedea numai o mînă de oameni realizînd acţiuni suspecte, dar lipsite de noimă. Asta nu face însă ca hocheiul să-şi piardă frumuseţea, dimpotrivă, îl transformă într-o aventură a imaginaţiei, într-un continuu exerciţiu de descifrare.

Ca în artele miniaturale, dimensiunile reduse ale pucului reclamă, pentru a-l stăpîni, o măiestrie specifică. Faţă de alte obiecte de joc mici, precum mingea de ping pong sau fluturaşul de badminton, pucul, cu greutatea sa de 170 de grame (prin comparaţie, mingea de tenis de masă cîntăreşte 2,7), nu este nici diafan, nici eterogen. Deplasarea lui respectă legile balisticii, pentru că pucul este un proiectil, aşa cum hocheiul e un război recompus pe un teren de sport. Nu se schimbă un singur jucător, se aruncă în luptă linii întregi, asemenea corpurilor de armată care trebuie să schimbe soarta bătăliei. Aşa cum prima lovitură de tun dă semnalul deschiderii ostilităţilor, principala regulă a hocheiului cere ca pucul să intre în zona de atac înaintea oricărui jucător al echipei care îl posedă.

Portarul de hochei este sportivul cel mai încărcat de echipament din cîţi există, ceea ce-l transformă aproape într-un fel de creatură mitică. E protejat de zale ca un cavaler medieval şi pare greoi ca un uriaş care păzeşte intrarea unei peşteri. Ce reprezentare mai deplină a efemerului vreţi decît aceea că nici măcar poarta nu este fixă, putînd la rîndul ei aluneca pe gheaţă? Autul aproape că nu există, ca urmare terenul nu se termină niciodată, aşa cum banda lui Möbius se continuă prin ea însăşi. Nu există zone moarte, se joacă şi în spatele porţii, iar mantinela rotunjită la colţuri redă imediat pucul jocului şi combatanţilor.

Hocheiul este singurul sport, în afara celor de contact, în care bătaia nu numai că este permisă, ci face parte din ritual. Nu este o practică barbară, ci o recuperare viguroasă şi sălbatică a vieţii, pentru că, să nu uităm, civilizaţia nu a oferit doar catedrala şi simfonia, ci şi catapulta sau duelul.

Deplasarea jucătorilor este o compunere între alergare şi alunecare, între traiectoria dreaptă, care se termină brusc printr-un bodycheck la mantinelă, şi voluta barocă, între zvîcnetul decisiv al trupului şi reîntoarcerea care amînă contactul. Terenul şi crosa respectă aceeaşi formă, în care linia dreaptă, masculină, se prelungeşte printr-o curbă feminină, pentru că hocheiul, în definitiv, asta este: viaţă care se extrage din ea însăşi, graţie cristalizată în forţă şi atac preschimbat în apărare, într-o neîncetată alternanţă.