Momete

Așa văd eu alegerile care urmează. Cum nu mă pricep la politică, nu mă voi referi la ce promit candidații, ci doar la cum apar ei pe afișe.

Theodor Paleologu mi-a devenit simpatic acum câțiva ani, când a făcut un număr de stand up comedy la alegerile pentru șefia PDL. Apoi, recent, când și-a sunat contabila în plină emisiune TV s-o întrebe cât câștigă (el, nu ea). Sau când susținătorii săi au început să sugereze că ar putea fi descendent direct al Paleologilor, împărați bizantini de felul lor. În acest spirit, mă pot declara fără probleme nepot de-al doilea al marelui Dudu Georgescu și urmașul împăratului Hadrian.

Din punctul de vedere al imaginii, atuul principal al domnului Paleologu nu mi se pare  numele glorios, ci privirea sa din afiș, care poate însemna orice. Vorba lui Alexandru Pomană, de la care am furat această poză: “Mănânc la Mec la ora 23 și simt că Paleologu mă judecă”.  Continue reading

Cumpărașu

Așa văd eu alegerile care urmează. Cum nu mă pricep la politică, nu mă voi referi la ce promit candidații, ci doar la cum apar ei pe afișe.

Imaginați-vă că, într-o dimineață, după o noapte în care n-ați prea dormit, prindeți un lift în care a urcat doar un bărbat, pe care n-ați apucat să-l vedeți prea bine. La un moment dat, prin dreptul etajului 3, tipul se întoarce și vă privește țintă, precum domnul din imaginea de mai jos.

Nu-i așa că vă treziți brusc la viață?

Sursa foto: Facebook

Continue reading

Un preşedinte ales post-mortem

cavou01Pentru ca țara să iasă din moarte clinică, următorul preşedinte ar trebui să aparţină cu adevărat „lumii drepţilor”. Veţi spune că, lipsindu-i modurile de acţiune ale unui trăitor, n-ar putea face lucruri bune pentru ţară. Posibil, dar nici atâta rău pe cât au făcut cei dinaintea lui.

Aflat la câteva palme sub sol, i-ar fi greu să-şi plaseze o amantă în fruntea unui minister. Vă imaginaţi o urnă cu cenuşă declarându-se învinsă de Securitate? Ar mai răspunde minerii la chemarea unui duh?

Preşedintele defunct ar fi răbdător şi calm, primind zilnic în audienţă cu un rictus amabil, iar la Cotroceni ar fi cozi ca la Lenin. Tabloul său oval ar sta pe toţi pereţii. Scufundat în formol, beţia puterii nu i-ar lua minţile, iar din această postură ar fi chiar ciudat să facă pomeni electorale. Nu va trebui să bată satele, să viziteze românii de peste graniţe, să participe la festivaluri de muzică uşoară ori la serbări câmpeneşti, căci s-ar bucura de o omniprezenţă constantă şi subtilă.

Învestirea ar avea valoarea unui parastas, încărcat de elogii. „A plecat prea devreme dintre noi, când nici nu ştia că va candida. N-a avut nici măcar ocazia să-şi căpătuiască odrasla”, l-ar omagia, cu vocea înecată în lacrimi, liderul Puterii. „Să sperăm că, acolo unde se află, ne va face un lobby mai eficient decât actualii guvernanţi”, ar ataca subtil şeful Opoziţiei.

La prima reuniune mondială la nivel înalt, cu participarea tuturor şefilor de stat, cineva s-ar întreba: „Hei, dar unde e preşedintele României?”. I se va explica atunci că respectivul parcurge eternitatea şi că ţara a rămas orfană, fără să-şi fi cunoscut părintele. Iată, deci, ultima speranţă: ca după momentul de reculegere, România să primească nu un împrumut rambursabil, ci o pensie de urmaş.