Pentru ca țara să iasă din moarte clinică, următorul preşedinte ar trebui să aparţină cu adevărat „lumii drepţilor”. Veţi spune că, lipsindu-i modurile de acţiune ale unui trăitor, n-ar putea face lucruri bune pentru ţară. Posibil, dar nici atâta rău pe cât au făcut cei dinaintea lui.

Aflat la câteva palme sub sol, i-ar fi greu să-şi plaseze o amantă în fruntea unui minister. Vă imaginaţi o urnă cu cenuşă declarându-se învinsă de Securitate? Ar mai răspunde minerii la chemarea unui duh?

Preşedintele defunct ar fi răbdător şi calm, primind zilnic în audienţă cu un rictus amabil, iar la Cotroceni ar fi cozi ca la Lenin. Tabloul său oval ar sta pe toţi pereţii. Scufundat în formol, beţia puterii nu i-ar lua minţile, iar din această postură ar fi chiar ciudat să facă pomeni electorale. Nu va trebui să bată satele, să viziteze românii de peste graniţe, să participe la festivaluri de muzică uşoară ori la serbări câmpeneşti, căci s-ar bucura de o omniprezenţă constantă şi subtilă.

Învestirea ar avea valoarea unui parastas, încărcat de elogii. „A plecat prea devreme dintre noi, când nici nu ştia că va candida. N-a avut nici măcar ocazia să-şi căpătuiască odrasla”, l-ar omagia, cu vocea înecată în lacrimi, liderul Puterii. „Să sperăm că, acolo unde se află, ne va face un lobby mai eficient decât actualii guvernanţi”, ar ataca subtil şeful Opoziţiei.

La prima reuniune mondială la nivel înalt, cu participarea tuturor şefilor de stat, cineva s-ar întreba: „Hei, dar unde e preşedintele României?”. I se va explica atunci că respectivul parcurge eternitatea şi că ţara a rămas orfană, fără să-şi fi cunoscut părintele. Iată, deci, ultima speranţă: ca după momentul de reculegere, România să primească nu un împrumut rambursabil, ci o pensie de urmaş.