Momete

Așa văd eu alegerile care urmează. Cum nu mă pricep la politică, nu mă voi referi la ce promit candidații, ci doar la cum apar ei pe afișe.

Theodor Paleologu mi-a devenit simpatic acum câțiva ani, când a făcut un număr de stand up comedy la alegerile pentru șefia PDL. Apoi, recent, când și-a sunat contabila în plină emisiune TV s-o întrebe cât câștigă (el, nu ea). Sau când susținătorii săi au început să sugereze că ar putea fi descendent direct al Paleologilor, împărați bizantini de felul lor. În acest spirit, mă pot declara fără probleme nepot de-al doilea al marelui Dudu Georgescu și urmașul împăratului Hadrian.

Din punctul de vedere al imaginii, atuul principal al domnului Paleologu nu mi se pare  numele glorios, ci privirea sa din afiș, care poate însemna orice. Vorba lui Alexandru Pomană, de la care am furat această poză: „Mănânc la Mec la ora 23 și simt că Paleologu mă judecă”. 

Depinde. Uneori pare că tocmai a auzit un banc și ar vrea să se înțeleagă că a prins poanta, dar cum bancul a fost cam porcos, n-ar vrea totuși să râdă. Alteori pare mândru foc: „Uite ce slogan am născocit eu: RESPECT, EDUCAȚIE, PERFORMANȚĂ? Ce zici?” Alteori, e privirea complice a omului care i-a strecurat nașului 10 lei, deci are deja o comunicare secretă cu structurile de putere din vagon.

Dacă domnul Paleologu va deveni președinte, ceea ce-i urez din toată inima, mi-l imaginez la o negociere pentru intrarea în Schengen. Nici nu-i nevoie să spună ceva, ba chiar e contraindicat: trebuie doar să privească lung și, eventual, să dea ușor din cap, în orice direcție. Juncker s-ar panica încet-încet: „Ce-o crede președintele român? … De ce nu zice nimic? … Mi-o fi rămas un tăiețel pe barbă? … O fi aflat de micuța Bernadette?!? … Nu mai suport tensiunea! … Mai bine îi las să intre acum în Schengen!”

Știu unde am mai văzut privirea aceasta complexă. Acum vreo trei veri, blocul nostru a fost recondiționat termic. Era pe schele unul, mai mititel și tare curios, care-și tot ițea capul pe la toate ferestrele. Nu, nu voia să fure, nu vă gândiți la asta. Era simpatic, pripit și inutil.

Ăilalți îl strigau „Momete”. Nu era zidar, făcea treburile pe care nimeni nu voia să le facă: se ducea să cumpere bere la pet, amesteca în găleți, le ridica pe scripeți, atât de bine că ajungeau sus pe jumătate goale, mătura schela, arunca ambalajele de plastic în care erau plăcile de polistiren, atât de precis că avem și-acum vreo doi copaci pe lângă bloc ornați ca brazii de Crăciun.

Uneori, Momete se cam plictisea. Dacă fereastra era închisă, își punea palmele cunună în jurul capului, să vadă mai bine înăuntru. Dacă era deschisă, cum apăream în bucătărie, întreba de vorbă.

De vreo trei ori, la sfârșitul zilei, i-am pus un pahar cu bere.

Numai că o dată n-aveam bere în casă și, cum rămăsese una fără alcool de la nu-știu-ce prieten șofer, i-am dat-o.

Trebuia să-i fi văzut privirea: exprima uimire, reproș, curiozitate, vioiciune, dezamăgire, regret, durere, toate în același timp. „Cum, domnu’, fără alcool?” a întrebat. „Păi sunt io d-ăla?”

N-am înțeles de care „d-ăla” nu era Momete, dar nici n-a mai apărut vreodată să-mi explice.

Alte două portrete de candidați: Cumpărașu și Vidul cu beculețe.