Eram pe un peron de metrou în Viena. Am auzit vorbindu-se românește în apropiere: era un grup de doi bărbați și trei femei, turiști, urmărind o hartă și încercând să-și dea seama încotro s-o apuce. A venit metroul și toți ne-am urcat. Eu m-am dus spre capătul vagonului, unde era mai gol. După un timp, au venit în zona mea, continuând să vorbească între ei în românește. Atunci, mi-a sunat telefonul și am răspuns. Tot în românește.

Am sesizat că, imediat ce am zis „Salut”, toți au încetat subit să vorbească între ei. Chiar și după ce-am încheiat convorbirea au rămas tăcuți.

Acum câțiva ani eram pe Camino de Santiago, într-un camping din Comillas. Tocmai ne pusesem cortul nostru mititel, când au venit lângă noi două mașini mari cu două familii de români stabiliți în Spania. Nu peste mult, au încins un grătar cu mici, iar mirosul a inundat tot camping-ul. Trecând pe lângă ei, i-am salutat cu „bună seara”, iar ei au tresărit, au răspuns cu jumătate de gură și de atunci au vorbit mult mai încet. Or fi crezut că ne autoinvităm la masă? Nu știu.

Uneori, recunosc, mi se întâmplă și mie asta: sunt situații în care, în străinătate, mă feresc de compatrioți. Nici măcar în cazul meu nu înțeleg de ce.

În România nu se întâmplă asta, dar cum am trecut granița parcă nu ne-am mai cunoaște între noi. Unde sunt doi români, nu doar că sunt deja două tabere, dar sunt deja doi oameni, fiecare crezând despre celălalt că nu merită să i se adreseze.

Cumva, cred că nu mai suntem de ceva timp cu-adevărat un popor, ci numai oameni care fug unii de alții.

Voi de ce credeți că ne evităm între noi în străinătate?