În recreație

De îndată ce se suna, treaba era calculată. Ieşeam fuga din clasă, ocoleam vitrina cu premiile obţinute de şcoală la întrecerile pe municipiu, o luam la dreapta pe lângă scara profesorilor, străbăteam apoi holul pe pereţii căruia machetele înfăţişau un cartier din cutii de chibrituri şi iată-ne pe stadion! Ei, da, mai erau şi temerari care voiau să ajungă primii la „alegeri”, luând-o pe intrarea profesorilor, dar ei riscau suspendări, trimiteri la colţ sau chiar o convocare la cancelarie a staff-ului tehnic de acasă.

Era toamnă și mingile creşteau cu zecile în castanul dulce din curte, anunţându-şi intrarea în lumea fotbalului printr-un „poc!” sonor. Nu existau jambiere, nici ghete portocalii făcute pe comandă, numai pantaloni de tergal roşi până la luciu şi pantofi butucănoşi.
Continue reading →

Ce se învață la școala de antrenori?

Anul întâi începe în forță, cu cursuri de dicție și de retorică. Nu poți fi antrenor dacă nu știi să rostești câteva fraze-cheie. “Știți că nu comentez arbitrajul, dar…”. “Le mulțumesc băieților care s-au mobilizat exemplar și au dat totul pe teren”. “Am avut oferte consistente din Sierra Leone și Liberia, dar am ales cu sufletul”. “Obiectivul nostru este participarea într-o cupă europeană”. “Nu poți juca împotriva arbitrului”. “Echipa națională nu se refuză”.

De-abia după ce viitorii tehnicieni deprind aceste reguli – de vorbesc și cu soțiile numai cu „Sâmbătă ne așteaptă un meci greu” și „Dorim să obținem toate cele trei puncte puse în joc” -, intră în scenă coregrafii. Încep repetiții chinuitoare. Așa a apărut, de pildă, dansul celor „220 de volți” al lui Șumudică. Sau mersul îngândurat marca Stoichiță, de juri că posesorul rezolvă în gând Teorema lui Fermat. Toate sunt exersate până ies perfect: șutul în bidonul cu apă, spargerea unui perete de plexiglas cu talpa în stilul Cârțu, cum să fugărești un arbitru, arta de-a te lăsa calmat de arbitrul de rezervă, dar să pari în continuare nervos.

În semestrul doi se aprofundează noțiunile de actorie. Se exersează gestul larg cu brațele, de parcă tehnicianul ar lucra cu două fierăstraie în același timp. Pălmuirea văzduhului, salutul galeriei „hei hei hei!” și fâțâirea prin aer a celor două degete arătătoare îndreptate în sus. Țâșnirea bruscă de pe bancă spre terenul de joc. Ce înseamnă aceste gesturi? Nimic, dar trebuie făcute, altfel nu dai bine la televizor. La fel stau lucrurile și cu brațul ridicat de către fotbalist înainte de executarea unei lovituri de la colț, care transmite atât: „Atenție, voi arunca mingea undeva în careul mare, vedeți voi care o prindeți”.

Stiliștii îi învață pe cursanți cum trebuie călcat un trening astfel încât să pice ca un costum și să nu facă genunchi. Se lucrează mult și la expresiile faciale. Pentru nota zece la examenul de expresivitate, se cere reproducerea grimasei de veșnic nedreptățit a lui Victor Pițurcă. Vinerea, vine tipul de la IT și-i învață chestiuni care țin de progresul tehnologiei: cum se șterge corect o tablă, cum se derulează o casetă video cu creionul și care este prefixul din Belgravistan.

La sfârșitul stagiului de trei ani, șefii de promoție primesc un ghid de conversație româno-arab, iar cei mai buni la teorie pot deveni direct analiști, fără să-și mai piardă vremea cu antrenoratul. În “Amfiteatrul Ilie Dumitrescu” încep lucrările de master: “Tehnici de desen pentru obținerea unei săgeți din cât mai puține linii”. “Cum e mai bine să faci cerculețe pe ecran: în sens orar sau antiorar?”, “De la x și zero la pressingul de întâmpinare”.

Iată de ce suntem nelipsiți din marile finale: suntem de ceva timp în cele terminale și s-a acumulat experiență.

„Creierul, un organ oarecum indispensabil”

După fiecare examen de Bacalaureat, media e inundată de articole cu „perle”, care nu mai sunt chiar excepţii, căci din ce în ce mai multe „scoici” le conţin. La fel se nasc şi noile norme gramaticale. Întâi, cratima străpunge o literă şi se fixează ca o pietricică în pantof într-un loc nepotrivit. La început, deranjează, apoi îşi găseşte căuşul şi rămâne acolo. Litera „i” devine un fel de jolly joker: fie e prezentă în exces – „deşii”, „aflii”, „oameni mândrii” -, fie dispare de tot, cum se întâmplă cu deja frecvent folositul „totuş”.

Singurul leac este educaţia, pe care toate guvernele au ucis-o cu premeditare, transformând şcoala într-un loc unde înveţi să-ţi furi singur căciula, începând cu cea de pe â. Nu mă refer aici la limbajul care înlocuieşte „ca” prin „k”, acesta e doar o unealtă care poate simplifica fără a distruge, nici la importurile din alte graiuri, căci o limbă este un organism viu, ce se modifică şi evoluează. Mă refer la bătrâna limbă română, acea comoară în adâncuri îngropată, scoasă azi la suprafaţă sub forma unor cuvinte legate nu într-un şirag de pietre rare, ci în fraze şchioape. Ea se îndreaptă spre condiţia vestigiilor arheologice, aceea de a fi pusă în muzeu şi privită cu un oarecare respect, dar şi cu nepăsarea cu care privim lucrurile de mult inutile.

Nu trece o oră fără să vezi pe „burtierele” ecranelor TV greşeli grave de gramatică, virgule înfipte cu toporul între subiect şi predicat, dezacorduri flagrante. Sub acestea, curge deseori râul întunecat al scroll-ului cu mesaje de la telespectatori, adevărate avorturi gramaticale spontane. De când imaginea TV a înlocuit cuvântul scris (şi citit), creierul zace în canapeaua lui de os, consumând hrană proastă, în exces. Cu cât citim mai puţin, cu atât scriem mai mult (pe forumuri, pe facebook, prin sms) şi o facem mai prost. Povestea infractorului care s-a ascuns timp de zece ani la televizor este ilustrativă în acest sens. Tipul a fost deştept: ştia că acolo va fi în deplină siguranţă, aşa cum Poe, într-o povestire, plasează o scrisoare aprig căutată în văzul tuturor. Micul ecran este exemplul perfect de loc unde, în 99 la sută din cazuri, nu se întâmplă nimic, spre care priveşti fără să vezi, un ochean întors care nu apropie lumea, ci o îndepărtează.

„Creierul este un organ oarecum indispensabil capului”. Creatorul anonim care a depus acest panseu pe-o foaie de hârtie, în timpul unei teze, nu e departe de adevăr. Încet-încet, ne reîntoarcem în peşteră, după o excursie de câteva mii de ani printre cuvintele scrise, mulţumindu-ne să urmărim bizonii pictaţi pe ecranul luminos.

P.S. Câteva „perle” aici şi aici.

P.P.S. Un blog interesant despre gramatica limbii române. Vi-l recomand.