Îmi amintesc că Niţă Laurenţiu ocupase strategic banca a patra de la geam, postul nostru de telefonişti pe timp de meci, imposibil de reperat de către profesori, pentru că Laur ţinea galena strecurată în palma stângă, sprijinită de ureche, şi ai fi jurat că ascultă cu maximă atenţie darea de seamă a dirigintei despre cele zece sticle şi cele zece borcane pe care trebuie să le aducem pentru a grăbi înaintarea ţării spre socialism, dar prin firele trecute prin mâneca stângă, ce alunecau nevăzute pe după ghiveciul cu muşcate ajungând, printr-o gaură făcută în tocul ferestrei, la burlanul de afară, veneau ştiri importante de pe front.

La Craiova nemţii atacau, ploua cu bombe şi oberleutnant-ul Allofs tocmai trăsese pe lângă poartă, artileria noastră riposta cu curaj, iar Niţă, înfruntând privirea  sever-nedumerită a dirigintei şi mişcările necontrolate ale propriului corp, transmitea veştile peste linii, “a ratat Crişan”, “intră Cârţu în locul lui Geolgău”, “corner, bate Balaci!”, apoi strigătele lui Domozină: “Negrilă şut gol! Gol! Goool! Goooool!” au ieşit cu forţa unei alarme aeriene din mica galenă şi s-au împrăştiat în laboratorul de biologie, iar toate sticlele şi borcanele din lume s-au făcut cioburi, căci clasa a VII-a B, asemenea tuturor claselor din România, indiferent de literă, a sărit în aer şi am rupt-o la fugă pe culoare şi ţin minte că Niţă, săracul, avea în curte galena încă în pumnul încleştat, iar două fire rupte îi atârnau sub pulpana hainei de uniformă, ca şi cum ar fi fost până atunci conectat la o baterie.