in Camino de Santiago, Camino del Norte

Cum a fost pe Camino (2). Cantabria

Nimeni nu știe, astăzi, cu siguranță ce înseamnă “Cantabria”. Acel “cant” pare că vine din cuvântul celtic ce înseamnă “piatră” și, împreună cu sufixul “abr”, ar putea să-i desemneze pe “cei care trăiesc pe stânci”. Povestea Cantabriei e strâns legată de munții lor înalți și de oceanul căruia, în nemărginita lor mândrie, îi spun “Mar Cantabrico”.

Castro Urdiales – vedere din port

Castelul Ocharan din Castro Urdiales

În Castro Urdiales, ai senzația că omul, de la un moment încoace al istoriei, s-a plictisit și s-a așezat pe un scaun la o terasă. Poza oficială a orașului – cea pe care o pun și eu aici – arată un port în care bărcile stau risipite ca mărgelele atent aranjate. Dacă însă ai deplasa imaginea un metru mai la dreapta sau la stânga, ai vedea doar imagini banale dintr-un oraș cucerit de turiști.

Atestat încă din anul 74 d.C., din vremea împăratului Vespasian, distrus de francezi în timpul invaziei napoleoniene din 1813, a fost rapid reconstruit. Se trăiește aici, evident, din turism, dar sunt și două fabrici de conserve de hamsii. Sunt forturi și castele din diferite epoci și în diferite stiluri, biserici din piatră, clădirea Primăriei e din secolul al XVI-lea, iar colinele înconjurătoare sunt presărate cu numeroase grote și peșteri.

Frumos, într-un mod imposibil de înfrânt, e doar castelul Ocharan, cu grădina,

Conducte din vremea romanilor

observatorul și friza lui multicoloră (operă a lui Zuloaga). Pe dedesubt curge însă și o altă formă de frumusețe; timpul și-a organizat acolo rezistența. În zona El Chorillo, se poate vedea cum construiau romanii conducte. De altfel, când intrau într-un teritoriu nou, înainte mergeau inginerii și constructorii drumului nou, iar în urma lor, la numai cinci zile distanță (da, 5!), venea armata imperială. Știau să construiască drumuri în funcție de cum cădea soarele de-a lungul zilei și să facă panta laterală de scurgere la exact 5%, astfel încât apa să nu distrugă drumul în timp.

Păcat că Aurelian s-a retras și că n-au mai stat vreo 2.000 de ani prin România să construiască și niște autostrăzi, cu metodele lor depășite. În Cantabria au rămas ceva mai mult timp și asta se vede.

Tunelul Atalaya din Laredo coboară pe sub muntele cu același nume spre plaja Soledad

Mai la vest, în Laredo, o poveste asemănătoare: tunelul Atalaya străpunge muntele cu același nume pentru a coborî spre Plaja Soledad, un loc frumos și, așa cum îi spune și numele, discret. Întregul Laredo s-a lungit pe linia țărmului, paralel cu apa sărată din care-și trage vigoarea. În ultima zi de vineri din august, aici se organizează, de un secol „la batalla de flores”. Care alegorice ornate cu figuri și cu motive florale, totul împestrițat într-o nebunie de culori, parcurg orașul. Tobele bat, muzica răsună, focuri de artificii luminează plaja La salve, lungă de 5 kilometri. Ca în alte orașe spaniole, la sfârșitul carnavalului, există această tradiție, „îngroparea sardinei”: un grup de bărbați poartă reprezentarea gigantică a unei sardine, pe care o ard pe plajă.

Vedere din Santoña

După ce treci cu bacul brațul îngust al Mării Cantabrice, ajungi în Santoña, oraș care trăiește din cele două fabrici de anșoa. Mirosul de pește este atât de puternic, încât ai senzația că ei înoată pe lângă tine, ca printr-un ocean al aerului. Nu lași în urmă acest miros decât când începi să urci pe El Brusco, un colț de pământ crescut parcă din ocean pe când Dumnezeu se spăla pe ochi în dimineața uneia dintre primele zile. Dacă îți potrivești pasul cu ora aceea astrală, vei cobori El Brusco spre plaja din Noja la ora la care e inundată de pulberea soarelui, valurile sunt aurii, iar oamenii par făcuți din lumină, nisip și apă.

Pe plaja din Noja

Mai jos, câteva imagini din timpul acestei prime părți petrecute în Cantabria:

This slideshow requires JavaScript.

Prima parte a seriei, călătoria pin Țara Bascilor, este aici.

Partea a treia, tot Cantabria, aici.

Partea a patra: Asturias, aici. 

Spune-ți părerea!