in Camino de Santiago, Camino del Norte

Cum a fost pe Camino (1). Țara Bascilor

Anul acesta, am parcurs pe jos El Camino del Norte, rută străveche a pelerinilor prin nordul extrem al Spaniei, care leagă Irun de Santiago de Compostela pe distanța a 840 de kilometri.

Acum patru ani, când am făcut primul Camino del Norte, ne-am însoțit cu cinci basci care ne-au plăcut foarte mult. De atunci, am rămas cu o părere tare bună despre acești oameni. Sunt muncitori, ospitalieri, deschiși, direcți în a spune ce au de spus și, peste toate, au simțul umorului. 

Nu intru în discuții legate de dorința lor de separare de Spania, pot spune însă cu siguranță două lucruri: 1. la începutul lunii aprilie a acestui an, organizația separatistă ETA a anunțat că a predat toate armele și explozibilii, declarându-se dezarmată, și 2. limba lor plină de X-uri, Z-uri, Y-uri și K-uri – de zici că-i mai degrabă o formulă algebrică -, n-are nicio legătură cu spaniola, mie îmi sună mai degrabă asemănătoare gaelicei din Irlanda. Se spune că e o limbă extrem de veche, rămășiță a uneia preindoeuropene.

În 2013, am pornit din Santander, deci n-am parcurs Țara Bascilor, despre care se spune că este partea cea mai spectaculoasă a traseului. Am făcut-o acum și am văzut: este de o frumusețe covârșitoare.

Răsărit la Zaraut

De-a lungul a 840 de kilometri, de la Irun la Santiago de Compostela, Camino del Norte parcurge ceea ce se numește „Spania Verde”, fâșia nordică a țării, unde oceanul și munții conferă climat oceanic, adică precipitații dese, vânt, temperaturi scăzute și, mai ales, un caracter schimbător. Într-o zi, în cea de-a patra sau a cincea etapă, erau vreo 15 grade Celsius afară și ploua mocnește de vreo opt ore, în timp ce la Pamplona, la maximum 150 kilometri distanță, erau 40 de grade și cod portocaliu de caniculă.

Toate această vreme englezească are însă și o urmare nemaipomenit de frumoasă: o vegetație bogată și foșnitoare și, înainte ca ochii mei să-și amintească imagini din Țara Bascilor, în nări îmi vine mirosul proaspăt al mentei sălbatice spălate de rouă, împletit cu mirosul dulceag al fânului strâns în baloturi de plastic negru și cel al oceanului. Aici, tăria aerului de munte se împletește cu aroma sării din mare. În ceea ce privește priveliștea, sunt sute și sute de nuanțe de verde, uneori curate, alteori tulburi, întotdeauna amețitoare.

Încă din primii kilometri, Camino del Norte te vrăjește. Pe această variantă – mai grea și mai frumoasă decât cea mai cunoscută, El Camino Frances – se urcă și se coboară continuu munții de lângă ocean. Plecând dinspre Irun către San Sebastian, după orașul medieval Hondarribia – care a văzut, de-a lungul istoriei, numeroase bătălii -, parcurgi rezervația Marismas de Txingudi, o zonă umedă și sălbatică, refugiu pentru zeci de specii de păsări migratoare. Urmează două schituri, Ermita de Santiagotxo și Ermita de Guadalupe, și un drum prin pădure care coboară apoi într-unul dintre cele mai încântătoare locuri de pe Camino, Pasaia (care înseamnă „port” în limba gasconilor). Acest sat pescăresc multicolor, unde se traversează pentru prima oară o limbă de ocean, duce pe un drum prin pădure, pe lângă un viaduct părăsit și vechiul Faro de la Plata, pentru a intra în San Sebastian.

San Sebastian a fost anul trecut Capitală Culturală Europeană. Populație: 200.000. „Donostia”, cum îi spun bascii, înseamnă tot „Sfântul Sebastian”, prin prescurtări succesive în limba bască. Sunt multe clădiri într-un stil neoclasic apropiat de cel parizian, cum este superbul Palat Miramar.

Defilarea “giganților” din San Sebastian

Aici se organizează festivaluri celebre de film, de muzică clasică și de jazz (Jazzaldia, cel mai „bătrân” festival de profil organizat neîntrerupt din Europa). La mijlocul lunii august este La Semana Grande, un festival în cadrul căruia în fiecare seară se trag artificii pe faleză și, la sfârșitul săptămânii, se decide câștigătorul acestor jerbe de scântei. De asemenea, sunt defilări cu capete uriașe și giganți (foto), machete realizate din diverse materiale.

Un orășel interesant e Orio, unde am ajuns în cea de-a doua etapă, pe o căldură de foc (apropo de caracterul schimbător al vremii din nordul Spaniei). Orio e un orășel cu nici 5.200 de locuitori, majoritatea pescari, dar și cu mulți îndrăgostiți de arte și de cultură: are școală de muzică, casă de cultură, club de dans, pe străzi vezi indicatoare către reprezentații de bertso (stil basc de muzică populară, cântat de obicei în duet, foarte asemănător – ca formă – cu freestyle rap-ul, în sensul că ambii interpreți improvizează alternativ pe scenă), case de scriitori, o revistă locală, cursuri de trikitixa (acordeon mai mic, asemănător cu bandoneonul argentinian), ateliere de pictură.

Am trecut prin Ziortza Bolibar, un sat care are, conform unei numărători de acum 11 ani, 383 de locuitori, risipiți pe o supărafață de nici 20 kilometri pătrați. În istoria acestui colț de lume există două chestii interesante, care vă pot spune ceva importante despre basci și despre dragostea lor de independență: 1. În 1969, a fost anexat de către orașul apropiat, Markina-Xemein, dar și-au recâștigat independența pe 1 ianuarie 2005. „Bolibar” înseamnă, în euskadi (bască), „valea morilor de vânt”, iar „Ziortza” (Cenarruza) înseamnă o familie de plante poligonacee, sufixul „tza” desemnând multitudinea, belșugul. 2. Din acest sătuc a plecat cândva spre America de Sud un anume Simon Bolivar de la Rementeria, al cărui urmaș, numit tot Simon Bolivar, avea să devină eliberatorul statelor Venezuela, Bolivia, Columbia, Peru, Ecuador și Panama de sub tutela spaniolă.

Gernika, orașul păcii

Numele de Gernika (Guernica), oraș de vreo 17.000 de suflete, e cunoscut mai ales pentru tabloul lui Picasso. Motivul pentru care catalanul a legat iadul înfățișat pe pânză de acest oraș a fost unul extrem de trist: în aprilie 1937, aici a avut loc un bombardament al Luftwaffe și al aviației militare italiene, care a durat, continuu, aproape patru ore. Au murit atunci 1.654 civili. Nu e de mirare că, având o astfel de poveste tristă în spate, a devenit un fel de oraș al păcii. Gernika e și locul tradițional de reunire al parlamentului provinciei Biscaya, iar încă din cele mai vechi timpuri oamenii țineau aceste reuniuni sub copaci, de aceea arborii au un rol aproape mitologic. Cel mai bătrân stejar ce a umbrit frunțile înțelepților basci există încă, sub forma unui ciot, în fața casei adunării. În total, au fost, se pare, vreo cinci astfel de stejari tutelari, fiecare răsărit din ghinda celuilalt.

În fiecare zi de luni se organizează „el mercado de los lunes”, sub lozinca: „lunes gerniqués, golperik ez”, care s-ar traduce prin „lunea, absolut nimeni nu muncește”. E o sărbătoare străveche, în care oamenii vin de la distanțe mari pentru a vinde și a cumpăra în piețe, dar și pentru a se întâlni și a mânca la restaurantele locului.

Bilbao, inima țării

Muzeul Guggenheim (Bilbao)

Ultimul oraș mare pe care l-am traversat în Țara Bascilor este și unul dintre orașele mele favorite din Europa, Bilbao. Nu este capitala – în mod oficial, Țara Bascilor nu are una, iar sediile parlamentului basc, guvernului și președinției sunt în Vitoria-Gasteiz -, dar aproape jumătate din populația de 2,2 milioane de basci trăiesc în aria metropolitană a acestui mare și vesel oraș.

Dacă ar fi să mă rezum la un singur lucru minunat aici, acesta ar fi, cu siguranță, Muzeul Guggenheim. Inaugurată în 1997 și proiectată de arhitectul Frank Gehry, clădirea muzeului e considerată drept una dintre cele frumoase opere arhitectonice din lume.

Victor Brauner – Autoportret

Aici am văzut, printre altele, opere ale lui Mark Rothko, Richard Serra, Jeff Koons și câteva tablouri ale lui Victor Brauner. Având complexul acesta ilogic și nepotrivit de a căuta mereu genii locale pentru a le înscrie în Pantheonul culturii și artei mondiale, uităm mereu de acest evreu genial care s-a născut la Piatra Neamț și a făcut studiile la Brăila și București. Conform propriei descrieri, a trecut prin toate: „Sunt dadaist, abstracționist și expresionist”. Scriitorul argentinian Ernesto Sabato era obsedat de Brauner și a scris în eseurile sale cum, în 1931, acesta și-a făcut un autoportret în care ochiul drept îi era scos de o săgeată de care atârna litera D. Șapte ani mai târziu, la Paris, pictorul Dominguez a aruncat un pahar spre Brauner, iar un ciob a sărit și i-a scos acestuia ochiul drept”.

Pe mormântul lui Victor Brauner din Montmartre scrie: „”Peindre, c’est la vie, la vraie vie, ma vie” (“A picta înseamnă viață, adevărata viață, viața mea”).

Oameni cu grijă pentru oameni

Între orașele Zarautz și Getaria este un pasaj pietonal cu două benzi, lung de câțiva kilometri, pe buza oceanului, pe care oamenii se plimbă și aleargă. N-a fost ușor să smulgă apei și pietrei un spațiu suficient de încăpător pentru acest traseu. Din loc în loc, l-au susținut pe dedesubt cu niște parapeți bătuți în piatră. Între acest pasaj și munte e șoseaua cu două benzi, scobită uneori în stâncă, iar în două locuri au preferat să treacă o bandă prin stâncă și cealaltă pe lângă, pentru a salva fiecare metru din această bandă.

În alt loc, înainte de Gernika, sunt kilometri de mers prin pădure, pe teren destul de accidentat, cu urcușuri și coborâșuri abrupte. Ei bine, pe toată distanța, acolo au fost instalate podețe de lemn, scândura având striații, să nu aluneci în timpul deselor ploi, cu balustradă, cu trepte.

Biserici deosebite

Biserica Santa Barbara din Zarautz

Sunt multe biserici deosebite în Țara Bascilor. De pildă, San Nicolas de Bari, din Orio, construită în secolul al XVII-lea, în locul uneia mai mici. O altă biserică interesantă este Ermita de Santa Barbara din Zarautz, construcție începută în 1704 și terminată în 1709. Pentru edificare, pescari au plătit în părți de balenă (bascii sunt recunoscuți drept primii și cei mai iscusiți vânători de balene). Biserica se află între vii de txakoli (soi de strugure din care se obține un vin slab alcoolizat, foarte sec și foarte acid), iar pescarii respectivi au fost răsplătiți cu acea licoare. Singura slujbă se organizează în Santa Barbara pe 4 decembrie.

Mai jos puteți vedea o galerie foto cu cele mai frumoase imagini de pe Camino del Norte din Țara Bascilor:

This slideshow requires JavaScript.

Partea a doua, trecerea prin Cantabria, este aici.

Partea a treia, tot Cantabria, aici.

Partea a patra: Asturias, aici. 

Spune-ți părerea!

  1. Bine ai revenit, Adrian!

    Mi-a facut placere sa citesc descrierea aventurii, asteptam deja, am crezut ca poate-l reunesti toate calatoriile intr-un roman si pe urma avem lectura suficienta de citit. Ma bucur ca ai avut o calatorie placuta fara probleme neprevazute. Terenurile accidentate apartin naturii, si in orase mari ne impiedicam de multe ori, in padure parca-i normal terenul cu gropi, si altele desi sintem obisnuiti de munti tip Sinaia si Predeal unde tot pe trotoar ne plimbam. Doar ursii ne readuc la realitate cat de aproape sintem de codri desi si umbrosi daca-si fac aparitia in parcarea de masini!!! Sint sigura ca te simti excelent dupa atita mers pe jos si vreau sa cred ca n-ai avut febra musculara prea des. Mancarea la fel era de buna ca si frumusetea peisajelor vreau sa cred. Acum cand privesti inapoi, parca era o plimbare in parc, nici nu-s asa de multi acel optsute si ceva de kilometri.

  2. Superbe fotografii!
    In afara de Zarautz am fost in toate locurile enumerate.
    Sant foarte incantata de nordul Spaniei.
    Pe Brauner l-am intalnit in februarie in Rotterdam intr-o expozitie cu alti mari surrealisti.
    Incantator.

  3. Se face plaja pe acolo sau e prea frig pentru asta?Misto tabla aia cu meniul …te-au pus la curatat cartofi?Le-ai pregatit rafinatilor basci ceva mioritic,delicios prin simplitate,ca de exemplu ceafa de porc la gratar si iahnie de fasole?

  4. @antonioro:
    Se face plajă, chiar sunt plajele pline. Baie faci, dar c un pic de strângere de inimă.
    Am spălat vasele și am tăiat roșiile :)