in Ce se întâmplă cu noi?, Filme

Ce s-a întâmplat cu umorul? (1) Prostirea.

De ce comediile moderne nu mai au niciun haz? Motivul nr. 1, după mine: oamenii sunt din ce în ce mai săraci cu duhul și cererea creează oferta. Mâine vă spun și care este cel de-al doilea motiv.

Am scris zilele trecute despre asta. De câțiva ani buni suntem într-o eră a idiotizării. 

În ultimii ani, am văzut câteva comedii făcute pentru generația millennials. Rareori am râs. Dau numai câteva exemple: Dirty Grandpa, A Bad Moms Christmas, Snatched, dar sunt cu zecile. În mare, înșiruiri mecanice de situații neghioabe și de glume proaste, cu oameni maturi comportându-se ca niște netoți, cu personaje mimând dezinhibarea. Cu ritm isteric, ca să creeze aparența hazului, imagine artificială, ca în reclame, poante reciclate, cu prea multe dialoguri proaste și prea puțină subtilitate. Mai ales, fără gaguri, acele mici povești spuse cu trupul, căci umorul fizic, cel mai eficient dintre toate formele de umor, a murit.

(Asta nu înseamnă că toate comediile din ultimii ani sunt proaste. De pildă, Bridesmaids e excelentă; situațiile, cât de dure ar fi, nu sunt forțate, iar poantele chiar au umor. Ori Horrible Bosses. Sau The Other Guys. Și mai sunt. Dar acestea sunt excepții).

Cât de departe suntem de pelicule precum Mon OncleThe Party, Les Fugitifs, The Big Lebowski, pentru a da numai câteva exemple, comedii de situație la care râdeai aproape nonstop, filme de “construcție” unde umorul era inteligent, cu poante fine sau mușcătoare. (Dacă ne referim la actori vechi, ce diferență e între De Niro din Analyze This! și cel din Dirty Grandpa, de pildă! Cât despre Goldie Hawn, cât de simpatică era în Overboard și cât de deplasată în Snatched!). Ca să nu mai vorbim de creațiile lui Buster Keaton și Chaplin, de acum aproape un secol, adevărate manifeste filosofice.

Robert De Niro în Dirty Grandpa. Problema nu e că marele actor joacă rolul unui bunic caraghios și imatur – asta chiar e OK și face parte din meseria de actor -, ci că filmul nu e, de fapt, deloc hazliu

E foarte ușor să faci un sărăcuț cu duhul să râdă. E suficient ca personajele să spună cu un aer firesc câteva denumiri ale organelor genitale și filmul devine, chipurile, comic. Amintiți-vă de reacția copiilor de la ora de anatomie în care se studia reproducerea umană și reacția – firească în cazul copiilor – de a-și da coate și de-a chicoti. Mulți au rămas în stadiul acela: râd doar la auzul cuvintelor interzise. Nonconformismul forțat e noua formă de conformism.

Nu-i însă o dovadă de curaj. Curaj a avut Lenny Bruce și a plătit cu viața. Curaj a avut George Carlin în 1972, când a făcut celebra lui listă de șapte cuvinte pe care nu le poți spune la TV, pe care a transformat-o într-o adevărată mantră a nonconformismului.

Comedianții sunt filosofii vremurilor noastre, căci umorul îți deschide ochii și te împinge să gândești. Umorul face să avanseze o societate. Să luăm, de exemplu, comedia neagră sau tragicomedia, la care italienii au fost atât de buni. (Am recomandat trei filme excepționale din acest gen, o voi mai face curând, pentru că e unul extraordinar). Pentru a devoala răul, marii comedianți mai întâi te tăvălesc prin el, ca să-l poți simți cu toți porii înainte de a-l respinge.

În prezent nu mai ai nevoie nici de creier pentru a înțelege mesajul unei comedii. Exagerarea, cândva un procedeu artistic specific comediei, se practică doar întru vulgarizare. Azi se râde călduț și conformist, la prostioare. Mă sperie că se poate râde la astfel de comedii. Nu pentru că-s stupide – mereu au existat comedii tâmpițele -, ci pentru că nu au pic de haz (cel puțin pentru mine). Râsul întotdeauna e sincer; ce e în mintea unui om care râde la așa ceva? Sau, mai bine zis, ce nu e?

În altă ordine de idei, ce lipsește din majoritatea comediilor moderne e autoironia, iar singurul om care nu poate râde de el însuși e prostul.

Dar ne apropiem de cel de-al doilea motiv pentru care marea majoritate a comediilor moderne nu mai au haz: exagerările corectitudinii politice. Despre asta vom vorbi mâine.

Tu ce zici?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

14 Comments

  1. Eu cred că toate filmele, nu doar comediile, sunt, per ansamblu mult mai proaste ca înainte. Știu, vorbesc de parcă aș fi din generația 55+ (pe vremea mea…), dar n-am încă nici 40. Nu zic că nu mai sunt filme bune, dar sunt din ce în ce mai puține. Filmele sunt mai proaste ca înainte în special (mai sunt și alte explicații) din cauza tehnologiei. Înainte, ca să aduci oamenii la cinema, nu prea aveai atâtea posibilități ca acum ca să le „iei ochii” (efecte speciale): monștrii, peisaje, filmări ingenioase din elicopter sau orice altceva poate face CGI-ul acum. Îți trebuia o poveste bună (scenariu), personaje bine construite și dialoguri. Atenția tuturor era pe poveste. Nu aveai poveste, nu aveai spectatori. Acum poți aduce milioane de oameni la cinema doar cu efecte speciale și adrenalină (viteză, zgomot, un montagne russe auditiv și vizual): toată lumea cască gura la ele, nu mai e nimeni atent la poveste. Nici nu mă mai aștept să aibî mesaj sau sub și meta-text, măcar o poveste înghegată să aibă, dar nu prea mai e. După ce ieși de la un film din ăsta, întreabă oamenii ce le-a plăcut la el sau care-a fost povestea, firul narativ. N-o să știe, dar le-a plăcut.

    Ăla e baiul, e prea ușor să aduci oamenii în sala de cinema fără efort intelectual, doar cu efecte speciale (vezi evoluția filmelor cu supereori, de ex, nici o poveste nu mai stă în picioare, totul e despre bătăi și efecte speciale + corectitidine politică, să prindă spectru cât mai larg de privitori), de-aia mulți nu-și mai bat capul cu poveste, personaje și replici.

  2. Dacă admitem că procentul oamenilor inteligenţi se învârte undeva în jurul celor 10 procente (restul de 90% fiind mai mult sau mai puţin imbecili) atunci, odată cu creșterea demografică, deşi procentele sunt constante, totuși este mai rentabil să produci filme pentru imbecili. Procentul de fete frumoase este identic la Bucureşti (2,5 milioane de locuitori) cât şi la Cocârlatele dar este mai rentabil să vinzi rochiţe în Bucureşti deoarece 20% din 2,5 milioane de locuitori reprezintă o piaţă mult mai atractivă decât 20% din 2.000 de locuitori. În plus, imbecilul nu are pretenţii, „recomandând” filmul şi altor imbecili, pe când „ifosele” şi „pretențiile” inteligentului, dacă nu sunt satisfăcute, „recenziile” vor arăta groaznic. În concluzie, creșterea demografică nu poate duce decât la diluarea calităţii oricărui domeniu.

  3. @Alex:

    Eu sunt un pic în dezacord.

    1. Nu e o împărțire 90-10 între proști-deștepți, eu cred că toți ne prostim. De acord, cei care „intră” în maturitate au capacitățile cognitive mai puțin antrenate, totuși e un proces general.

    2. Filmele pentru cei 90 la sută (dacă admitem procentul și ideea împărțirii în tabere) au fost mereu covârșitor mai multe, după cum mereu a fost mai rentabil să cucerești această piață.

  4. @Hudrea Adi:

    Clar, toate filmele sunt mai proaste (sau poate suntem noi cam bătrâni? :) ), dar comediile sunt mult mai proaste și pe mine alea mă „dor”.

    Da, tehnologia e una dintre explicații. Ca orice unealtă, nu doar ajută, îți și ia ceva din capacitatea de adaptare.

    Pe mine mă sperie că se poate râde din toată inima la asemenea comedii. Râsul e sincer: ce se ascunde în spatele lui? Nu doar că sunt stupide, ele nu sunt, de fapt, comedii.

  5. „oamenii sunt din ce în ce mai săraci cu duhul și cererea creează oferta”. Adică autorii au în sertar idei geniale, dar le folosesc pe astea sărace cu duhul că așa cere populația?

  6. @Adrian Georgescu

    Ai scris că: „Filmele pentru cei 90 la sută (dacă admitem procentul și ideea împărțirii în tabere) au fost mereu covârșitor mai multe, după cum mereu a fost mai rentabil să cucerești această piață”.

    Trebuie luat în considerare că „maturizarea” unei industrii axate pe obținerea de profit presupune, în timp, studii de piaţă (acestea fiind facilitate actualmente de datele ce pot fi adunate on-line), astfel că, până în epoca actuală, producătorii de film (prin ipoteză dotaţi cu o inteligenţă peste medie) erau „tentaţi” să-şi închipuie că subtilitatea umorului va capta atenţia. În fond, să nu ne închipuim că producătorul nu are mândria muncii lui dar acum are acces facil la o realitate pe care doar o intuia până mai ieri – proştii au bani suficienţi pentru un bilet la cinema de exemplu, sunt mai dispuşi să cheltuiască fără discernământ, nu au simţ critic deosebit, sunt mai uşor de satisfăcut, numeric sunt mai mulţi decât acum 10 ani chiar dacă procentual reprezintă aceeaşi „felie”. Cu alte cuvinte, transbordând logica subliniată în domeniul electiv – Pleşu votează după o matură chibzuinţă (mă iluzionez eu) pe când Floricica Dansatoarea poate fi convinsă cu teoria statului paralel să sară în flăcări fără crâcnire. Şi cireaşa de pe tort – amândoi au conturi pe Facebook astfel încât putem determina cam câte „Floricici” şi cam câţi „Pleşi” avem în societate.

  7. Dap, si eu am o vorba. De la Gladiatorul incoace, nu s-au mai facut filme. Comedii nici atat. Desi marturisesc ca am ras suspect de mult la Horrible Bosses. Da, poate amandoua pot fi considerate guilty pleasures. Dar pe de alta parte Hangover a devenit etalon contemporan. Merge, nu contest, dar… orisicat. Doar francejii au mai dat ceva comedii dar, frate, si aia sunt obsedati sa strecoare si cate un personaj pe placu’ LGBT. Sequel, prequel, spin-off, marvel. Cam asta a mai ramas.

  8. @hidalgo:

    Horrible bosses e foarte mișto. Și prima parte, chiar și a doua. Primul Hangover e OK. Ron Burgundy e OK. Dar nu sunt multe. Și nu uita: ele sunt adresate mai degrabă celor de vârsta noastră.

    Scenariștii, actorii sunt dintre cei trecuți de 30 de ani, temele de asemenea. Și nu e vorba de termeni licențioși, poa să fie 1.000 într-un film, dar să nu fie puși aiurea, doar ca să obțină efectul pavlovian al râsului.

  9. Motivul #1 … americanii rad la altceva decat europeenii. Jumatate din populatie e fara minte intreaga in cap, conditie la care contribuie toti locuitorii, si restul trebuie sa fie tolerant la starea lor. Am avut de „luptat” cand copiii erau in scoala elementara sa-i scoata pe cei cu scutece care puteau si cu balele curgand, din clasa cu copiii normali si activi. Unii erau si agresivi, deloc atenti sau sa stea in liniste etc., insa si ei se uita la filme si produc audienta in salile de cinema, care devine leafa starurilor. Desigur ei au interes sa se joace inspre jos la intelesul astora decat al fiicei mele cu care ma laud azi ca in cateva zine devine Doctor-Farmacist, asta-i titlul obtinut, dupa ani si ani de studiu greu, ca nu oricine ajunge ca ea!!! Nu amintesc si cat avem de plata pentru acest lux.
    Nu stiu daca ai ascultat „cuvantarile” tovarasei Hillary Clinton cand urla ca NU trebuie scoala!!!
    Educatia de acasa ajunge!!! si cele de langa biserici, doar sa stie sa semneze cand voteaza, pe ea bineinteles ca ea a invatat destul si are grija de restul. Pentru acest gen de oameni se creaza filme ca si Hollywood e democrat si suporta porcaria. Observ ca filmul Frati Vitregi nu se mai opreste din rulare la TV si alte porcarii de genu’ … azi noapte de la miezul noptii rula filmul French Cancan, cand lumea doarme cu Jean Gabin, Edith Piaf. Tot aia zicea ca va importa mereu specialisti ca sa nu coste mult pentru guvern pregatirea cadrelor si pentru populatie voia un salariu egal de o suma oarecare, din care au de intretinut si pe cei ilegali!!! Imagineaza filmul asta. Mersul la cinema se cheama activitate educativa pentru copiii retardati recomandat de cei care le trateaza.

  10. E gresita folosirea sintagmei „saraci cu duhul”. Expresia insemna cei lipsiti de mandrie, de ego, de orgoliu, nu lipsiti de inteligenta. Puteti verifica.

  11. Intradevar…ultimele filme la care am ras sanatos au fost The Other Guys si Walk Hard
    Si de multe ori mi-am zis ca poate comediile sunt la fel ca acum 30 de ani, doar ca nu mai am eu 10 ca sa rad la orice tampenie. Dar apoi imi e de ajuns sa revad Airplane, de ex, si ma razgandesc: nu se mai fac comedii ca pe vremuri :)

Webmentions

  • mihai vasilescu blog | Ce mi-a plăcut (săptămâna 110) martie 28, 2018

    […] Ce s-a întâmplat cu umorul? […]