Rick Hoyt a venit pe lume în 1962 cu paralizie cerebrală. La naştere, cordonul ombilical s-a strâns în jurul gâtului, blocând accesul oxigenului spre creier. Un alt cordon ombilical îl leagă însă de tatăl său, Dick.
Împreună, cei doi au participat la aproape o mie de competiţii sportive de anduranţă, printre care 229 triatloane şi 66 maratoane. În cursele de vâslit şi de ciclism, Rick stă în partea din faţă a bărcii ori a bicicletei, la alergări într-un cărucior special, împins de tatăl său, iar când acesta înoată, îl trage după el prin intermediul unui cordon. “Suntem una şi aceeaşi persoană: el reprezintă ochii, eu membrele”, spune Dick.
Rick comunică prin intermediul unui aparat special ataşat la capul său, singura parte a trupului pe care poate să o mişte. La 12 ani, primele cuvinte “rostite” au fost “Go Bruins!”, un mesaj de încurajare pentru echipa de hochei din Boston. Cea dintâi cursă în tandem cu fiul său Dick a alergat-o în 1977, la 37 de ani. Întrucât fostul ofiţer al Gărzii Naţionale Aeriene nu făcea sport, cei 8 kilometri au fost un calvar. Apoi a început să se antreneze şi a învăţat să înoate. Cînd fiul lui era la şcoală – Rick a absolvit cursurile Universităţii din Boston -, tatăl său alerga împingând un cărucior pe care aşeza un sac de ciment.
În 2003, la 63 de ani, Dick a suferit un atac de cord. Din fericire, în timpul unui maraton, pentru că altfel nu s-ar fi prezentat probabil la doctor, ceea ce i-ar fi fost fatal. Altădată şi-a luxat un genunchi, în timp ce-l scotea pe fiul lui dintr-un hotel cuprins de flăcări. Acum 14 ani, când cei doi au pornit într-o cursă de peste 6.000 de kilometri, care a durat 45 de zile, Judy, soţia lui Dick, a divorţat de acesta, fiind de părere că tatăl îşi împinge fiul peste limitele puterilor sale. “Adevărul este că a fost ideea mea. Când alerg împreună cu tata, mă simt fericit”, a declarat Rick.
“Singura diferenţă dintre un deal şi un munte e atitudinea” este deviza “tatălui purtător”, care nu a participat niciodată la o cursă fără fiul său. Visul acestuia e ca, măcar o dată, el să alerge, iar părintele lui să fie cel purtat.
da,impresionant cu adevarat…cite cazuri de acestea intilnim,insa?!
Salut.
danny
Suficiente incat sa te faca sa privesti viata altfel si sa te motiveze.
salve,AG.am vrut sa fiu si eu primul.de aceea salutul a venit la urmatoarea postare.
e adevarat ca asta te motiveaza,insa pentru a intelege cu adevarat trebuie sa fii de aceeasi parte a fenomenului.si cum nimeni nu cred sa-si doreasca asta,intram intr-un cerc.nu neaparat vicios.doar viata ne poate aduce in aceste situatii incredibile.sau nesansa .nu stiu.poate ca aceste cazuri ne arata cum a fost posibila evolutia rasei umane:sacrificiul total pt seamanul tau.cazuri extrem de rare ,astazi….
salut
Cata vointa iti trebuie sa ai sa faci asa ceva! Ca sa nu mai spun de dragostea fata de aproapele tau, chiar daca in cazul de fata e fiul tau!
Brrr, mi s-a facut pielea de gaina. La propriu. Cat de neinsemnate par motivatiile noastre, ale oamenilor obisnuiti, comparativ cu ce simte omul asta. Si ce vointa poate avea…
AG
Imi spun mereu ca sunt o persoana „puternica”. Dupa fiecare articol citit ma simt „slaba”. Important e ca dupa fiecare articol citit ma simt din ce in ce mai motivata sa-mi depasesc limitele.
Articolele tale ma lasa mereu cu o sete nebuna de autodepasire.
Impresionant ce si cat poate un om.
Impresionant de miscator ce poate face vointa si dragostea de oameni. Pana la lacrimi.
Multumesc AG!
Superb ,multumesc Adrian pt acest minunat articol .
Poate reusim si noi sa fim mai buni ….
Impresionant. In fata unui astfel de om nu pot decit sa-mi scot palaria. Orice cuvint e lipsit de noima.
Multumesc, AG
Impresionant. Din pacate nu o sa fim mai buni
Superb articolul si impresionante imaginile. Sincer le-am
vazut cu baietelul meu de 2 ani si noua luni in brate si m-au
emotionat profund.
Multumesc.
Superb, impresionant, motivant… pozitiv…
Multam AG
multumim dnul adrian ,o adevarata lectie de viata si un om care a stiut sa fie alaturi de copil…un parinte luptator..impresionante si imaginiile ,multumim dnul adrian
Multumiri Adrian pentru faptul de a ne arata si partea frumoasa a vietii. Nu poti exprima la adevarata valoare dragostea acestui tata pentru fiul sau. Pacat ca sotia lui nu a putut intelege ca el nu incerca decit sa isi faca fiul sa uite de handicap, sa il faca sa se simta ca orice om normal in anumite limite.
imaginile vorbesc de la sine…bucuria intiparita pe fata fiului sau si mesajul „CAN” spun totul.
Celebra fraza” You Will Never Walk Alone” se poate vedea cel mai bine in relatia lor…
incredibil, emotionant, bravo
AG:
Pentru oamenii astia doi, pot sa-mi calc pe inima si sa zic si eu Go Bruins Go! :D
cuvintele sunt de prisos…foarte bune articolele tale, multa bafta in continuare….
Poate ar trebui aratat articolul si, mai ales filmuletul,
tricolorilor de maine, care intra pe teren …
Crezi c-ar intelege ceva !!???
Adrian,
Felicitari pentru articol. Referitor la astfel de cazuri, iti recomand sa arunci un ochi aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Miracle_Drug si sa asculti si melodia. Povestea e superba si seamana intr-o foarte buna masura cu ceea ce ai scris tu. E tot o forma de „Dam Burst of Dreams”. Felicitari din nou!
cat de comod pot fi pe langa ei si mi se parea ca sunt grozav
motivant
Cat timp exista asemenea OAMENI,EXISTA SPERANTA…
impresionant, un adevart exemplu despre cum pot oamenii transforma esecul in succes!
Uitati-va la clipul asta in fiecare dimineata si propuneti-va sa fiti mai buni. Veti reusi cu siguranta! Fiti recunoscatori pentru ce aveti si nu va uitati la ce credeti ca va lipseste. Nimic nu va lipseste. Poate doar bucuria de viata. Unii dintre noi uitam sa traim, iar cei doi, tatal si fiu, ne arata cum sa ne bucuram de fiecare moment: orice moment de suferinta in incercarile lor sportive, sunt bucuria de a trai pentru ei. Lasati „statul in tribuna si spartul de seminte”, treceti „in teren” si traiti! Adrian, mi-ai inseninat week-endul.
Impresionanta poveste, intr-adevar! Si cand te gandesti ca la noi si aiurea sunt parinti care-si abandoneaza copii doar fiindca sunt handicapati! Multi oameni, daca ar citi aceasta poveste, ar avea multe de invatat.
ce pot sa mai zic? iubire, determinare si nimic nu mai e imposibil…
foarte foarte tare.cuvintele sunt de prisos.oamenii merita o statuie,impreuna.
totusi nicimacar in aceste momente nu am sa zic Go Bruins:Go Penguins!
Impresionant !
si cand te gandesti ca ne uitam in jurul nostru si vedem ca oamenii se plang si se vaita din tot felul de cacaturi…
Foarte nefericita sonoritate are in limba romana, team Hoyt.
Platim pretul bascaliei si coruptiei din societatea noastra.. Ne bazam pe un trisor de cazinou, pe un narcoman si pe toti talentosii care nu stiu fotbal si stau prin cluburi de noapte… Nu poti trisa in fotbalul international. Cand jucam intre noi, mai treaca – mearga… Cand jucam cu strainii, se-alege praful.. Nu sunt convins ca acesti “tricolori” ma mai reprezinta…
@Adrian, ne-ai topit cu articolul acesta!!!
De cand a fost postat, n-am avut timp sa-l prezint in sala de asteptare a cabinetului meu.
De maine, el va trona si va incalzi atmosfera!
Il voi prezenta – ca material didactic- taticilor care si-au parasit nevasta si si-au abandonat copiii – sanatosi – , din motive arhicunoscute si tare „la moda” , acum !
Cuvinte? Mai e nevoie de cuvinte???
Eu cred ca sunt UNICI !
Dumnezeu sa le dea sanatate – tata &fiu – , iar „cordonul ombilical” sa-i tina asa, cat cuprinde!
Iti multumim !
I-am văzut pe viu la un maraton al Bostonului, dar impresia a fost oarecum aceeași cu a soției divorțate. Mai ales acum, recent, când tatăl îmbătrânește, amândoi își împing limitele nejustificat și aduc puțin cu vedeta aceea Big Brother care a murit în direct.
Adriane, multumim !!!
Dintre oameni ca acestia trebuie sa ne alegem sfintii. Sacrificiu, motivarea celui aflat in suferinta, depasirea limitelor umane, puterea exemplului, dragoste neconditionata si o mana de oameni ca voi si cu un mentor ca Adrian care ne fac, fiecare separat dar totusi impreuna, sa vibram si sa ne depasim limitele, ca s-o citez pe Nico.
Iar tu Dandy, adu-ne aminte ca viata e frumoasa si ca nimic nu ne lipseste atata timp cat traim.
Cum zice romanul ? „Jos palaria!’
Impresionant, cu adevărat. Sper doar că-şi face timp şi pentru altfel de legături şi relaţii. Mă tulbură gândul că, la un moment dat, tatăl nu va mai fi. Ce se va alege de fiul dependent de acesta?