Când un fotbalist ajunge să coste 100 de milioane de euro și un club câștigă mai mult din vînzarea tricourilor decât din participările în competiții, veți fi de acord că unele lucruri nu pot fi lăsate la voia întâmplării. Probabil, în viitor, oamenii se vor îmbulzi pe un teren de fotbal doar din curiozitate să-l vadă pe tipul care apare în atâtea și-atâtea reclame: la gel, la ulei de motor, avioane și fasole. Bill Shankly avea dreptate, cu celebra sa butadă: „Mulți cred că fotbalul este o chestiune de viață și de moarte. Se înșală. E mai mult de-atât”. Exact, este pe zi ce trece mai mult și, în același timp, mai puțin: o afacere.
Concursul dintre potențialele orașe-gazde ale unui turneu final reprezintă prima parte a show-ului. Îi vedem la știri pe cetățenii cîștigători îmbrățișându-se de-a valma și pe perdanți oftând ca la primirea unui gol în minutul 93. Peste un timp, primii află că au de construit încă opt stadioane mari și cinci aeroporturi, pentru o singură lună în care hotelurile vor fi pline. De aceea, doar câteva națiuni mai pot organiza în prezent o competiție majoră intr-un sport care devine „mai mare ca viața”.
Fotbalul a trecut de ceea ce vorbitorii de limbă engleză desemnează prin „the point of no return”. Chestiunea îmi amintește de apelul lansat acum ceva timp de Eric Cantona, în care îi îndemna pe toți oamenii din lume să-și retragă banii din bănci, spre a falimenta sistemul. Mi-i și imaginez pe anarhiștii cu conturi bancare, la câteva zile după lovitura reușită împotriva finanței mondiale, holbându-se la teancurile fără valoare. Cam ca italienii, columbienii, belgienii… etc, dac-ar primi, de unii singuri, organizarea unui turneu final.
Deocamdată, există noi piețe de cucerit. Este exact ce face Bernie Ecclestone cu Formula 1 de mulți ani, se extinde și negociază cu proprietarii de circuite. „Vrei Marele Circ? Plătești atât. Riscurile și datoriile sînt ale tale. Nu vrei? Orientul mă așteaptă cu brațele deschise și cu mulți bani”. Când contractul expiră, se mută cu toate mașinuțele lui strălucitoare și cu sponsorii altundeva, într-un deșert amenajat ori într-un golf, în bătaia a mii de reflectoare. Și lumea se uită.
La fotbal e mai mult amatorism: întâi se cuceresc teritoriile, de-abia apoi se cartografiază. De pildă, încă nu se știe în ce anotimp din 2022 se va disputa Cupa Mondială din Qatar. Un singur lucru e clar: chiar de-ar fi să se topească jucătorii la 40 de grade Celsius ori să alerge în timpul Revelionului, cu paharul de suc în mână, se va disputa.
Cât despre ediția care bate la ușă, să notăm că lucrurile merg conform planului. Franța a nimerit într-o companie ușoară, iar grupa Argentinei se știa cu câteva ore înainte de tragerea la sorți. Bile calde? Bile reci? Bilețele înlocuite pe sub masă? Sînt și acestea forme de optimizare a afacerii. Dacă era și o bilă cu „România” la tragerea la sorți, am fi putut vorbi, din nou, despre șansă și ghinion. Noroc că suntem prea slabi pentru a avea ocazia să fim paranoici.
F1rst!
Cred ca in zilele noastre vorbim de corporate sports.Dupa ce unele cluburi au fost listate la bursa , acum e randul sportivilor sa ofere IPO si atunci obiectivul lor principal nu mai este sa castige in sport , este sa gastige cat mai multi bani sa fie multumiti „shareholders”.
La formula 1 am renuntat de cand Mister Bernie a scos la licitatie etapa de la Indianapolis dupa care a oferit motive puerile .
Dar cum adica Italia? Ca in ’90 a organizat de una singura Campionatul Mondial. Si cred ca destul de bine.
„sunt o picatura de mustar…pe un platou cu mici.oooo.hamei,hamei,hamei…” :lol:
Daca vrei sa te bagi intr-o bila de gheatza ca sa te reinvie imbulzitzii si pietzarii din viitor, te costa numai 100.000 de euro.
Dhenetor,nu vreau sa neg sau sa confirm ceea ce zici tu,vroiam doar sa iti dau „like”,dar nu gasesc butonul :D
@Hadrismus
Pana in 1998, as zice eu, a fost alta epoca in organizarea turneelor finale, o epoca nu atat de comerciala, cu stadioane normale, cu infrastructura comparabila cu cea necesara la un meci de Europa League. Incepand cu mondialul asiatic din 2002, totul s-a schimbat si nu se mai castiga organizari de turnee finale decat cu proiecte extraterestre si extrem de costisitoare.
Revenind la Italia, majoritatea stadioanelor lor sunt tot la nivel de 1990, cu diferenta ca s-a mai prabusit cate ceva, pe ici pe colo. Si lista asta de investitii noi a venit intr-o tara unde oricum nu se excelase niciodata, dovada ca Milan si Inter , respectiv Lazio si Roma au trebuit sa imparta dintotdeauna acelasi stadion. Italia e, economic, la ani lumina de Germania sau Anglia, iar asta se reflecta foarte bine si in starea actuala a stadioanelor.
Norocul proverbial al lui nea Mircea: ajunge fluierand pana in sferturi, in timp ce echipele mari se at in primele tururi. Bravo lui, macar sa ajunga in finala.
bravo adi
cred ca mondialul din ’94 a fost cel care a schimbat totul. americanii au stiut sa faca din fotbal, care la ei e cum e la noi schiul sau tirul, un show. si de atunci a inceput alergatura dupa bani. se fabrica staruri si echipe pe banda rulanta in ultima vreme, psg, monaco, city, chelsea, sahtior plus proiectele ratate anji si malaga sunt cateva exemple. jucatorii sunt vanduti ca si paharele de bere, iar medicina”alternativa” scoate din ei supraoameni. poti fi dopat cu diverse substante sau poti fi „tratat” cu aceleasi substante in functie de puterea clubului. e cineva care mai sus spune ca italia e saraca si de aia nu are stadioane. nici spania nu e chiar in fruntea piramidei bogatasilor si domina fotbalul de 5-6 ani. cred ca tocmai ce s-a facut un stadion la torino si e unul in plan la milano din cate am citit eu. principalul atu al fotbalului comoara nu e spectatorul ci e televiziunea, care promoveaza un sport mic si urat si stie sa il poleiasca in asa fel incat toti sa vrea sa vada. cum bine spune AG daca se castiga mai mult din tricouri si jucatori decat de spectacolul propriu zis e clara treaba. e ca si cum ai cumpara o bere pentru ca iti place fasaitul de deschidere si nu pentru gustul ei.