Bodyguardul național

În România, întotdeauna ceva trebuie păzit: bandajele din farmacii, centralele termice, Gânditorul de la Hamangia, cărțile, benzina, holdele. Cea mai importantă resursă a acestei țări pare-a fi însă omul politic. De multe ori, bodyguard-ul e pus acolo doar pentru a spori importanța individului sau a raftului lângă care stă.

Ce mai e azi o casă fără blazonul care-i atestă noblețea: plăcuța de tablă cu  „Obiectiv protejat de …”? Ce mai e azi un om puternic dacă nu-și subliniază puterea printr-o coloană care să-i deschidă drumul? Cu o asemenea cultură a omului inutil și după desființarea armatei, în curând fiecare absolvent de liceu va fi nevoit să facă un mic stagiu de bodyguard, pentru a deprinde noțiuni minime de mânuire a bulanului.

România e astăzi cel mai întins obiectiv cu paznic. Omul cel mai puternic din țară e fostul bodyguard al celui mai puternic om din România anilor ‘90: Miron Cosma. Ăștia sunt ca delfinii regilor Franței, moștenesc de la unul la altul puterea și rangul.  Sceptrul lor e bulanul; decorațiile: ecusonul.

Și cu cât sunt mai puternici, cu atât sunt mai lași.

După ce mestecă suficient timp formulele cazone „ordine și disciplină” sau „interesul național”, bodyguardul național se poate crede chiar militar. Nu întâmplător, toți marii netrebnici ai istoriei s-au visat înveliți de mantale și de decorații, deși știau despre militărie doar cât să numere izmene.

De aceea, cel care fuge permanent de răspundere și de justiție, protejat azi, la rândul lui, de bodyguarzi, antemergători și coloane, va avea obsesia aceasta veșnică a bărbăției. Curajul e visul umed al fiecărui dezertor.