Elefantul din sufragerie

Atleții ruși se dopează. Asta chiar e o mare surpriză!

World Anti-Doping Agency a denunțat de curând corupția care domnește în atletismul din Rusia. S-au făcut acuzații conform cărora agenția antidoping din Rusia a distrus 1.417 probe, că există un laborator identic cu cel oficial, unde se falsifică probe, că în sportul rus corupția este adânc înrădăcinată, iar trișarea s-a făcut chiar cu complicitatea statului și, mai ales, că Rusia nu e singura țară unde există aceste probleme. 

Expresia folosită de WADA este: “o cultură a dopajului”. Exact despre asta e vorba. Cum să vorbim de ofertă fără să vorbim de cerere? Adevărul e că ne cam place dopajul. Bineînțeles, din punct de vedere etic ne repugnă, adorăm însă imaginea trupurilor perfecte și infatigabile avântându-se în crearea spectacolului sportiv. Este un narcisism al speciei umane: să-ți vezi emisarii zvâcnind ca niște scântei pe când tu te afunzi în profunzimile fotoliului. Ce ironie!: cea mai dinamică activitate a omului e destinată celor care vor să șadă.

Dopajul face parte din viața noastră, din obiceiurile noastre de consum. Această abundență în sine este dopaj. Această sete de sport, creată artificial, ritmul în care trăim și în care se joacă înseamnă dopaj. Publicul pune sub lupă sportivi și echipe, le măsurăm suspicioși din ochi bicepșii, diametrul pulpelor, rezistența la efort. Andy Murray, de pildă, a fost testat de aproape 30 de ori în acest an, iar Federer cerea mai multe controale. Acum însă o întreagă țară a primit diagnosticul de dopaj cronic și se pare că nu se întâmplă de ieri, de azi.

Sportul a devenit ca un serial cu episoade zilnice; în fiecare week-end se organizează o mică olimpiadă. Canalele de sport se înmulțesc precum amibele pentru a putea transmite tot ce se joacă, apoi apar noi sporturi pentru a se umple cu conținut noile canale, căci se televizează orice: darts, tragerea camionului cu dinții, prinderea muștei cu ochiul, triatloane, heptatloane, dodecatloane.

Acesta era elefantul din sufragerie pe care nu voia nimeni să-l vadă: dopajul ca politică de stat, laboratoare clonate, o industrie de îmbunătățire a sângelui, mușchiului și plămânului. Atenție!, vorbim de proaspeții organizatori ai unei Olimpiade de iarnă, de viitoarele gazde ale unui CM de fotbal și mai ales de ocupanta locului secund în clasamentul all-time pe medalii la Jocurile Olimpice.

De aceea, întreb: sunteți convinși că vreți să se termine cu dopajul? Asta ar însemna să nu se mai doboare recorduri, să vedem partide care ni s-ar părea lente, oameni schimonosiți de efort și transpirați (chiar, când ați văzut ultima oară un fotbalist, de pildă, leoarcă de transpirație?), zei perisabili, mult mai asemănători nouă, publicului.

Vreți să fim sinceri? Marea majoritate doar ne-am muta pe un alt fotoliu, astfel încât prezența elefantului să nu stânjenească privitul la televizor.