Pro și contra fumatului în spații publice

Falsul inamic numărul 1

de Corina Georgescu

sfatuire.wordpress.com

Odinioară era folosit pentru calmarea nervilor, dar astăzi nimic nu enervează, se pare, mai mult decât fumatul. A devenit răul suprem și universal, inamicul public numărul 1, ucigașul suprem. Legea anti-fumat este dezbătută în Parlament, la Curtea Constituțională și pe Facebook mai mult decât unele mult mai importante pentru viețile noastre, dar în fața acestei perdele de fum nimeni nu strâmbă din nas. 

Faptul că un fumător își satisface alături de noi plăcerea cu prețul disconfortului nostru ne deranjează, poate, mai mult decât mirosul de tutun în sine. Te uiți la un film vechi, în care Delon sau Gable fumează, și-ți vine să strigi: “Ce nesimțiți! Cum nu le spune nimeni să stingă țigara?”. Aproape că simți cum fumul iese din ecran și te îneacă. Un prieten îmi povestea că, voind să se lase de fumat – lucru pe care îl recomand tuturor -, mergea la metrou cu o țigară neaprinsă între buze. Într-o singură zi, a înregistrat o gamă largă de reacții adverse: de la priviri temătoare că va comite îngrozitorul gest al aprinderii până la strigăte indignate de: “Alo, nu știi că n-ai voie să fumezi aici?”.

Dacă ați observat, cei mai vocali militanți împotriva fumatului sunt cei care au fost, până nu demult, fumători. Noi ne-am lăsat de acest obicei de vreo nouă luni, totuși în casa noastră continuă să se fumeze. De ce? Pentru că așa ni s-a părut normal, să rămânem împreună cu prietenii când suntem împreună, fără a-i exila pe fumători în balcon. Cu ce se schimbă acest drept de a decide asupra statutului unui spațiu privat, dar destinat publicului, cum ar fi un restaurant sau un club? Pentru că vorbim deseori de toleranță, de ce îmi interzice legea să am un bar dedicat fumătorilor, în care să poată intra cine dorește? Nu intră asta în conflict cu dreptul la proprietate? Eu cred că da și că acest drept, al proprietății, ar trebui să fie mai important. “My house, my rules”.

Da, fumatul e nociv. Identificându-l însă drept marele dușman al omenirii, există posibilitatea să ne păstrăm plămânii curați, dar să ne pierdem mințile.

Un război prea mare

de Adrian Georgescu

Lupta dintre tabere în problema fumatului în spații închise este la fel de importantă precum cea pentru poziția capacului de la toaletă. De ce? Pentru că are o miză foarte mică și este exclusiv teritorială. De fapt, vorbim despre un singur gen de spațiu interior – nimeni nu solicită să fumeze în biblioteci, de pildă -, cel din baruri și cluburi. Doar în aceste spații și fumătorul, și nefumătorul ar vrea să se simtă 100 % în propriul element.

De ce fumătorii sunt cei care trebuie să cedeze? E simplu. Pentru că starea normală a omului e cea de nefumător: nimeni nu s-a născut pufăind din țigară. Astfel, “aerul comun” este un teritoriu cucerit cândva și care trebuie retrocedat. Așa e corect.

Fumatul e un reflex dobândit – nici măcar nu-i spun viciu –, dar orice învăț are și dezvăț. Este vorba, până la urmă, tot de crearea unei obișnuințe. Celor care se vor apuca de fumat le va fi mai ușor: vor învăța din start că trebuie respectate niște reguli de conviețuire, așa cum înveți să bați la ușă și să te ștergi pe picioare când intri într-o cameră. Poate veți considera exemplul meu nepotrivit și brutal, dar a ieși afară să fumezi e la fel de normal ca mersul la toaletă. E vorba tot de satisfacerea unei nevoi care, dacă s-ar exercita în public, ar fi foarte deranjantă pentru cei din jur. Totuși, niciun fumător nu consideră un abuz faptul că i se interzice urinarea în public.

Cred că fumătorii se simt mai degrabă umiliți de faptul că sunt siliți să meargă afară, în timp ce, înainte, fumător cerea permisiunea de a-și aprinde o țigară și, dacă nu îi era acordată, pur și simplu nu fuma. Legea înlocuiește regula dictată de bunul simț cu obligativitatea. Este un capăt de țară doar pentru cei orgolioși, care se simt expuși unei potențiale situații ridicole: șirul de fumători aliniați lângă intrarea unei clădiri îi va transforma nu doar în ținte ale deriziunii “celorlalți”, ci le va și aminti veșnic că au pierdut un război.

Totuși, dacă stai să te gândești, e un război mult prea mare pentru un efort atât de mic: cel de-a parcurge câțiva metri pentru a fuma afară.