in Ce se întâmplă cu noi?

Ce se întâmplă cu noi?

Am citit multe ce s-au scris despre imaginile video cu crimele de la metrou. Scriu „crime” pentru că au fost mai multe: una, a bietei fete împinse în calea trenului; celelalte, nenumărate, s-au petrecut în psihicul celor care au văzut aceste imagini, chiar dacă ei nu realizează asta.

Martorii primei tentative de asasinat – care a avut loc în stația Costin Georgian, în jurul orei 15:35 –, înțeleg, n-au avut nicio reacție. Bănuiesc că s-au blocat ori că au crezut că „așa ceva n-are cum să fie adevărat”. Așa a fost posibilă crima de la Dristor 1.

Iar explicația mea, care acoperă foarte puțin din cele ce se întâmplă, e următoarea: eu cred că, tot stând pe Internet toată ziua, în noi s-a produs cumva o inversare între Realitate și Ficțiune. Când lângă tine, în Realitate, se întâmplă o grozăvie, mintea ta o „plasează” automat la Ficțiune. „Nu poate fi adevărat” spui și treci mai departe. Și invers se întâmplă la fel: ce este pe Facebook e mai pregnant și mai viu decât cele ce se petrec lângă noi, în Realitate.

Vreți să vă spun ceva? Nici atentatele nu ne mai mișcă. Le urmărim ca pe un serial.

E o catalepsie generală. Gândiți-vă că, în aceste zile, se iau în numele nostru hotărâri care ne vor afecta grav și nasol viața, dar numai 100-200 de persoane protestează în fața Parlamentului. Trecem zilnic pe lângă oameni bolnavi și iuțim pasul, dar ni se rupe sufletul dacă vedem pe Facebook un urs polar flămând. Nu e totuși ciudat?

Pe bune, ce e cu noi?

Apropo de metrou, mă analizez pe mine. Cum am un minut liber, oscilez între două variante: 1. scot „cartea electronică” să citesc, 2. scot mobilul, să văd „ce se mai întâmplă”. De obicei, aleg varianta a doua și rămân destul de mult timp acolo până deschid – dacă o mai fac – cartea.

Uneori însă, mă uit la oamenii din metrou. Rareori vezi expresii mai înstrăinate decât la cei siliți de conjunctură să petreacă timp laolaltă în același spațiu. Ne suntem aproape total indiferenți unii altora.

Văd deseori grupuri de adolescenți. Nu flirtează, nu-și caută privirile, nu prea se țin de mâini. Fetele n-au niciodată flori: obiceiul pare să fi dispărut cu desăvârșire. Nu-și zâmbesc. Stau cu ochii în telefoanele mobile.

Nu mai spun că, în cadrul grupului, deseori îi vezi stând separat, fetele cu fetele, băieții cu băieții, cu gâturile lungite să vadă ce le arată altul pe mobil. Asta chiar nu pot să înțeleg: când aveam vârsta lor, ardeam să stăm unii cu ceilalți, fetele cu băieții. Ce e mai important, la această vârstă, decât sexul opus?

După mine, e vorba de un escapism perpetuu, să evadezi mereu din locul în care ești. Aici e nasol, dar în pătrățelul acela luminat e minunat, e – wow! – Lumea.

În 2017, perioada medie zilnică pe care un om a petrecut-o imersat în Internet a fost, în medie, de peste 4 ore. Cam două treimi din ceea ce se cheamă „timp liber”.

Ce căutăm pe Internet? Știința spune că-i vorba de dopamină, neurotransmițătorul care ne face să vânăm mereu noi experiențe și recompense. Sunt trei tipuri de recompense: cea a vânătorii (să aflăm mereu ceva nou), cea a sinelui (satisfacția de-a fi apreciați) și cea a tribului (sentimentul de a fi parte dintr-un grup și de-a fi acceptați). Și aici vine nedumerirea mea: aceste recompense nu mai funcționează în viața reală?

Am senzația că asistăm la cel mai nasol sfârșit al lumii: trăim, dar în altă parte, în timp ce trupurile noastre merg printr-o iluzie colectivă, ca niște lemingi ce-au ajuns la ocean și continuă să înainteze pe fundul apei.

Despre asta va fi următoarea mea carte.

Tu ce zici?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

23 Comments

  1. Ai perfecta dreptate, Adrian.
    Din pacate, ne chinuim si nu gasim o solutie. Ce citim pe site-uri de “dezvoltare personala” si restul de bullshit-uri ne ameteste si mai rau. Eu mai vad in filmele de fictiune o iesire, dar si-acolo trebuie alese alea bune (recomandarile tale chiar sint bune).
    Cred ca si prioritatea acordata banului si consumului au facut foarte mult rau, mai ales au distrus empatia, aceasta trasatura umana esentiala.

  2. @theflyer:

    Teoretic, ideea din articolul respectiv e corectă. Practic, nu prea.

    Uită-te și la cele două imagini. Câte șiruri de oameni citind ziarul, absenți de la cele din jur, ai văzut? Eu, unul, niciunul. Și sunt destul de “vechiuț”.

    Dar câte șiruri de cetățeni cufundați în mobile ai văzut?

    Asta e una dintre diferențe. Dar mai sunt.

  3. Salut Adrian. Ma declar vinovat de tot ceea ce ai scris ca fac oamenii in metrou. Am facut-o chiar acum, citindu-ti articolul.Trista ironie

  4. ” trăim, dar în altă parte, în timp ce trupurile noastre merg printr-o iluzie colectivă, ca niște lemingi ce-au ajuns la ocean și continuă să înainteze pe fundul apei.”

    Cu asta ai spus totul. Asta ni se intampla, cu mici exceptii.

  5. Acelasi perceptii le am si eu cand vad lumea cu susul in jos.Dar acest in jos aluneca cu repeziciune spre mai jos.
    Tehnica apus stapanire pe noi si devine ca un drog.
    Dumnezeu ne-a facut fiinte sociale iar noi fraim instrainarea.Trebuie sa ne intoarcem la valorile crestine!

  6. @Muntean irina:

    1. Ce vreți să spuneți prin “Dumnezeu ne-a făcut ființe sociale”?

    2. Care sunt valorile creștine la care vă referiți și la care trebuie să ne întoarcem?

    3. Dacă trebuie să ne întoarcem la aceste valori, înseamnă că am fost cândva la ele. Oare am fost? De pildă, România din anii 80 pe care eu mi-o amintesc era una a rautatii, a minciunii si a saraciei și nu era în niciun caz creștină. La ea va referiti?

  7. Îmi spunea o cunoștință din grecia: “în românia mai mult vorbit despre sexul decât am facut”. O tara în care s-a vorbit mai mult despre orice decât s-a făcut.

  8. Un topic de mare bun simt, scurt, concis menit sa se constituie ca un alt tipat de trezire la o realitate de care ne indepartam voit si dependent, in favoarea virtualului, sinteticului, falsului comunicativ..singuratatii!