in Filme, Recomandări

Povestea chipurilor din The Irishman

Atenție, spoiler! Dacă n-ați văzut filmul, nu citiți!

Sunt câteva secvențe foarte bune în The Irishman, de la punerea camerelor până la dialoguri și joc. Mai ales, e pus în valoare jocul facial într-un film, ce interesant, în care s-a discutat enorm doar despre “măștile cu efecte speciale” cu care au fost întineriți actorii.

The Irishman

Prima este scena în care Sheeran (De Niro) îl omoară pe Hoffa (Pacino). Ea vine după un crescendo lung, la foc mic, cum numai un mare regizor știe să construiască. De-aia e lung filmul, că trebuia să aibă construcția asta old school, nu e “țac, pac, hai la Mall!” Iar după atâta așteptare, crima e scurtă, seacă, tocmai pentru a încununa construcția. E o crimă fără fraze memorabile, fără avertisment, crudă și sinceră. Cei doi intră în casa goală și, în decursul a trei-patru secunde, Hoffa începe să-și dea seama că e o înscenare. În spate, Sheeran vrea să-l omoare, chiar are un gest scurt de-a înălța arma (uitați-vă atent și veți vedea), dar nu poate. Hoffa nu-l bănuiește niciun pic, se întoarce să iasă și atunci trage Sheeran, scurt, din spate.

Sheeran îl omoară aproape cu iubire pe Hoffa, grijuliu ca victima să nu înțeleagă că e omorâtă și să sufere cât mai puțin. Cu excepția icnetului scurt de surpriză al lui Pacino, care te rupe în două, în timp ce cade pe linoleumul ăla mizerabil, de-abia așternut.

The Irishman

Urmează scene în care figura, așa “trucată” și alterată a lui Robert De Niro, este în centrul atenției. De ani buni de zile n-am mai văzut un chip astfel folosit în cinema, plutind prin cadru ca un balon iluminat de suferință (excepția fiind “Joker”, în acest an, unde trupul și mai ales chipul uman sunt actori principali.) Mafioții merg la nunta planificată și folosită ca alibi, sunt secvențe obsesive cu chipurile lor, iar pe fața lui Sheeran citești deja tot sfârșitul lui. Cum se uită, de pildă, la tatăl care-și conduce fiica la altar. Vezi, practic, cum se cristalizează singurătatea.

The Irishman

Vine scena în care se anunță la TV dispariția lui Hoffa și Sheeran spune că trebuie s-o sune pe soția lui Hoffa. Cred că e singura dată în film când Peggy (Lucy Gallina / Anna Paquin) îi vorbește în film tatălui ei și e și ultima oară. Îl întreabă: “De ce n-ai sunat-o până acum?” El tace, ea repetă întrebarea și înțelege răspunsul care nu vine. El își pune un pahar de whisky, îl bea, apoi zice “O sun acum”, urcă la etaj și o sună la telefon pe soția celui pe care-l ucisese s-o îmbărbăteze și să-i dea speranță. Din nou, impecabile gradația, punerea în scenă, jocul, drama.

Ziceați că De Niro și-a pierdut tușa în filme de genul “Dirty Grandpa”? Mai gândiți-vă! (Apropo, următorul rol al lui Bob e tot de bunic, într-o comedie de familie: The War with Grandpa”.)

De fapt, este extraordinară toată succesiunea de secvențe scurte, dar întinse de-a lungul filmului, de teamă/repulsie/reproș mut ale fiicei la adresa tatălui.

P.S. Sau fiecare scenă în care apare Joe Pesci.

P.P.S. Sau fiecare scenă în care apare Pacino :)

Tu ce zici?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

  1. nu am fost pe fază că filmul are peste 3 ore( cine știe dacă aș fi vrut să îl văd, știind că urmează mai mult de 3 ore de stat cu ochii pe ecran..?) Dar nu am simțit cum a trecut timpul, așa de puternic am fost atrasă de intrigă, de jocul actorilor…( Da, moșii ăștia au reconstruit un episod din istoria tumultoasă a mafiei și a sindicatelor înrudite, despre Hoffa dispărutul și despre legăturile famigliilor mafiote unde respectul datorat șefului suprem e literă de lege) Inexplicabil de acaparant pentru mine așa un subiect, dar Pesci, DeNiro și Pacino sunt mai mult decât o explicație, Altfel de film decât cele văzute în ultimii ani, și acelea foaarte bune.